Forfota mare pe dealurile de langa oras. Soarele abia incepuse sa piste roua de pe florile salbatice si deja o gramada de curiosi se adunase pe cealalta culme, la o distanta sigura. Toti se uitau la cele doua avioane de vanatoare, amenintatoare chiar si din praful pistei rosiatice care taia campul pana aproape de apa Somuzului.

Langa al doilea monstru de otel, un tanar ofiter incearca sa isi stapaneasca emotiile.

Fug prin ploaie, el si Ionut, descult, fara sa le pese de scaietii din iarba deasa. Iar n-au avut grija si vacile au intrat in lanul de porumb, dand jos vreo trei randuri intregi. Macar sa-i apuna putin mania pana ii vede la ochi, sa fie scarmaneala mai blanda. Fug de nebuni  spre fantana haiducilor, secata de cateva primaveri bune. E singurul loc unde nu bat ochii vulturesti ai batranului. Se coboara in putzul adanc cu peretii din piatra de rau si raman acolo, agatati de scobiturile pe care tot ei le-au sapat, cu fata lipita de muschii umezi, ferindu-si ochii de sutele de vrabii care isi apara cuiburile. Au invatat ca daca nu se misca deloc, vrabiile se linistesc repede, mult mai repede decat mania tatutzului.

O voce latrata il scoase pe tanar din fantana haiduceasca, ascunzatoarea sigura a copilariei, al carei imagine il calmeaza de fiecare data.

- Dumitru Corbu!

- La datorie, sa traiti!

- Pregatit?

- Pregatit, sa traiti!

- Dati-i drumul atunci!

Generalul saluta scurt si restul incep sa se agite, fiecare pe postul sau. Tanarul ofiter si cu unul din instructori urca in carlinga. La celalalt avion, cativa racani se chinuie sa lege un panou albastru, iar pe pista se fac pregatiri.

Cele doua avioane isi iau zborul in uralele multimii de pe celalalt deal, care ii urmareste cu infrigurare.

In al doilea avion, Dumitru respira mecanic, calculat si nu clipeste nici macar odata. Se tine ca scaiul de avionul din fata, coborand si urcand odata cu el, ca prins intr-un vals printre nori. Panoul de sub coada avionului se balangane furios, a dracu racani nici sa il lege bine nu au fost in stare.

Aude vocea instructorului laudandu-l, zambeste usor dar nu spune nimic, greul abia urmeaza. Mai au putin si ajung la zona sigura, ii e din ce in ce mai greu sa isi controleze respiratia. Gata, sunt deasupra lacului. Impinge usor capacul manetei de tragere cu degetul mare, strange maneta in mana si isi odihneste acelasi deget pe butonul rosu.

Ochii i se fixeaza pe panoul care se balangane sub coada celuilalt avion. Inima ii bate nebuneste. Aude ca prin vis cuvintele ” acum trage ” si mana i se inclesteaza pe maneta. Apasa si un jet de gloante fierbinti pornesc din teava mitralierei, inrosind aerul.

Jandarmii se aliniaza in fata cerdacului si unul dintre ei, un pic mai tantos striga:

- Corbuuu Vasile!

 Usa de stejar se deschide cu un scartait usor si stapanul casei iese, un pic mirat de tonul poruncitor al strainului care-i calca curtea.  Satenii nu isi mai cautau de treaba prin ograzi ci se lipisera de garduri si asteptau ca la balci sa vada ce se intampla.

   Prostii muieresti spunea Vasile dand a lehamite din mana cand auzea vorbe despre comunistii care luau pamantul de sub tine cu japca. Cum sa iei pamantul omului? Ca doar nu vii cu caruta si il furi pe inserate de sub nas…

   Vasile da binete si coboara dintr-un salt cele cinci trepte ale scarii. Jandarmul cel tantos il informeaza zeflemitor ca e o crima impotriva poporului sa nu fii membru PCR si ca la toti chiaburii nenorociti o sa li se ia mosia.

    I-a luat ceva sa isi dea seama ca mosia despre care vorbeste este petecul lui de pamant, iar chiaburul este chiar el. S-a intors brusc, incruntat, a intins mana pe dupa barna cerdacului, a scos o maciuca noduroasa din miez de cioata, mai tare ca fierul de cui si a inceput sa loveasca cu sete in dreapta si in stanga.

   Fugeau jandarmii pe deal la vale de ziceai ca vine potopul peste ei in rasetele si chiotele intregului sat. Lua-i-ar buha de comunisti ca nu sunt chiar asa de speriat!

   O saptamana mai tarziu doua buldozere scoteau din pamant singura livada de nuci din nordul tarii, iar spre casa lui Vasile Corbu se indrepta o mana de soldati cu pustile la vedere.

    Ochii lui Vasile Corbu straluceau a viata ca la orice om dintr-o bucata, rasetul ii era tunator si mania ca o furtuna de vara, rupea totul in cale dar lasa cer senin intr-o clipita.  Traia zilele pe rand, de la rasaritul soarelui pana la mijitul lunii, sorbea cu pofta vin stors din via brumarie si vorbea domol, asa cum se misca de doua veacuri, ciresul amar din spatele casei in vant.

   Din ziua aceea o umbra grea s-a intins peste ochi aprigi, purtati in lanturi in celalat capat al tarii, la Canal, de unde dupa cativa ani s-a intors adus din spate si slab ca o frunza. Rareori mai vedeai lumina in ochii lui Vasile Corbu, si daca se ivea, era atunci cand lua un bulgare de nepot in mana lui ca o lopata si il punea pe umar, spunandu-i “ hopa sus, baiatul meu “

    A murit uitandu-se de pe cerdacul subrezit la pamantul pe care il iubea ca pe ochii din cap si pe care il pierduse cand zece pusti i-au soptit ca nu e al lui.

Pe dealul din capul satului, pe langa fantana din piatra, cinci uniforme albastre, putin mai palide decat cerul de deasupra, urcau fara sa se grabeasca spre casa lui Vasile Corbu.

In spatele lor lumea isi facea treaba prin curtile gopodaresti ale Lecusestiului, tragand cate un ochi spre trupa de jandarmi si chicotind in barba. Nu aveau arme, doar niste bulane, negre ca smoala, erau tineri de abia le dadusera tuleiele; ei nu stiu la cine merg?

Abia saptamana trecuta se luase Maricica lu Florea cu Gherghe din Ciorsaci, satul de dupa dealuri si iesise cu paruiala. Mai mai sa ii dovedeasca ciorsacarii, invatati cu luatul la tranta si aghezmuitul capatanilor, daca in vartejul bubuielii Gheorhe cel tanar nu i-ar fi varsat cana Mariei, pagubind bunatate de ie, cu vin rosu ca sangele.

Odata s-a ridicat Vasile de pe bancuta de stejar si a tunat scurt:

- Marie, adu-mi coasa!

Sprintara nevasta porni repejor, urmata de alte femei, toate trimise dupa furci, ghioage si alte unelte de masurat spinarea. Se grabi mai incet dupa cativa pasi, la fel si celelalte, femei intregi la cap, care stiau ca bratele vanjoase si parii din gard sunt de-ajuns pentru a face moarte de om, fara alt ajutor.

Omu’ nostru uita repede de coasa si, fara sa isi piarda vremea cu injuraturi si urlete salbatice, ca restul vitejilor, incepu a imparti cu darnicie esenta tare la toti ciorsacarii, pana cand dadura bir cu fugitii, care incotro, ca potarnichile speriate de dulai. A doua zi cativa insi se laudau in la marginea padurii de alun care strajuieste Ciorsaciul ca ii tinusera piept cu darjenie si, vezi Doamne doar pentru ca il ajuta necuratu’, scapase teafar si nevatamat.

Vasile Corbu, inalt, cu umeri de taur, si niste ochi oteliti in focuri vechi , aprinse de pe vremea tatarilor in neamul lui, nu era barbatul caruia sa ii stai in fata. Cand i-a murit feciorul, oparit de cazanul in care fierbea porumb in lapte, si au batut clopotele de s-a auzit pana la targ, nimeni nu a cutezat sa ii spuna de ce tanguie tarla bisericii, de frica sa nu il omoare pe loc in durerea lui.

Oare jandarmii astia nu stiu nimic, de pe unde i-o fi adus? Ia uite, intra in curte fara sa dea de veste, noroc ca l-a legat azi pe Carol, ca de nu erau in varful nucului pana acum.

Jandarmii se aliniaza in fata cerdacului si unul dintre ei, un pic mai tantos striga:

- Corbuuu Vasile!

- va continua -