Zau daca imi mai amintesc cand m-am apucat de pescuit, stiu doar ca odata ce-am vazut primul peste zvacnind argintiu in soare, prins de undita unui baietan, am vrut si eu.  Trei, patru ani sa fi avut… bunica-meu, de-mi facea toate mofturile, mi-a dat un metru de fir gros, cu o pluta din dop de sticla de vin si un carlig imprumutat de la vecinu’, mare pescar de apa curgatoare.  Statea cate o ora-doua cu mine, pe malul vreunui rau pe care il intalneam cand mergeam cu masina in vizita pe la cunoscuti si astepta rabdator sa imi vina mintile in cap. Se gandea omu’ ca daca tot nu prind nimic, odata si odata o sa ma destept si eu.

Au trecut ani de zile asa, am crescut intr-o zi cat alti-n noua, am lasat casa buniceasca pentru apartamentul parintesc de la poalele muntilor, am devenit un scolar eminache, dar de invatat minte tot nu m-am invatat. Pescuitul mi-a ramas in sange si dintre toate cadourile, cel mai mult si mai mult, ma incantau cele legate de pescuit.

La sapte ani , in primul an de primara, am primut carnet de pescar sportiv, cu legitimatia la zi si o lanseta de bambus cum nu vazuse parisul, cu mulineta ( rotita – pescari vechi stiu despre ce vorbesc, o rola de plastic cu un bumb de metal de care sa o invarti ) si carlige japoneze. Japoneze, se aude? Stiti voi cati pescari aveau pe vremea aia carlige japoneze? Ii numarai pe degete in toata tara si eu aveam o cutie de diafilm plina cu minunatiile gingase si ascutite ca focu ( aduse de un domn director dintr-o deplasare).

In fiecare vara reveneam la bunici,  la o privire departare de lacurile Folticeniului. De mers nu aveam voie sa merg, in fiecare an iazurile punand o cruce doua in adancuri, pentru sufletele pierdute acolo, dar cum restul baietanilor povestau de inoturi zglobii si de pestani dolofani vazuti in unditele alor batrani, nu ma puteam abtine.

De cate ori prindeam ocazia o tuleam cu gasca de ciufuluti pe iaz. In timp ce lanseta de bambus si inca una de fibra grea de sticla , poloneza, primita de la bunicu se odihneau cuminte in veranda, eu aveam undita mea de sacrificiu, o minunatie scurta de rachita, aparent la fel cu celelate joarde ale grupului, dar cu fir tortue ultra strong, pluta fina reglata la tanc si carlig, da, ati ghicit, japonez.

Cum ajungeam pe malul apei ne boldeam in toate partile ca niste soareci intr-un depozit de cascaval sa vedem daca nu e inamicu pe aproape. Inamicu’ era un individ tare rau, cateodata era gras si incet, cateodata era un betiv naclait, cateodata un tanar blond si sadic ( de asta ne temeam cel mai mult )  si cateodata avea si un caine lup, plin de spume. Intr-un cuvant inamicu era paznicul iazului, ferma piscicola de stat, ce se intindea de-a lungul, impartita in salba, mai mult decat puteai face cu pasul intr-o zi de vara.

Cu ramele scormonite de prin gunoi de porc, insurubam repede carligul si dadeam in calugar ( adicalea pe unde trecea apa dintr-un iaz in altul) scotand bibani vargati, costrusi piscatori, salai cat chibritu. Eu dadeam tot solzu gastii, ca daca ma prindea bunelu cu coada de peste acasa, stia pe unde am fost si iara trebuia sa ma ascund in cotetul gainilor sa scap de altoiala. Noi doi aveam un fel de intelegere, de nu m-a prins in primul sfert de ceas de la boacana eram scutit de palma groasa si cum cotetul de gaini avea doua intrari opuse si eu eram sprinten ca dracu gol…

Tot mergand eu asa cu baietii mei, la biban si costrus, si tot uitandu-ma in dreapta si stanga dupa paznic, mai vedeam cate un pilos dand calm, exact langa cladirea directorului, cu lansete una si una, dupa peste mare si fara sa prinda mare lucru. Zambeam deasupra buzii, mandru de ce biban frumos scoteam noi la varga simpla de rachita, pana intr-o zi, cand vazui nemaivazutul. Un batran ca vai de el, rupt in fund de ponosit ce era, se aseza pe malul apei, langa un palc de stuf pesemne sa se hodineasca.

Il vad cum din tasca verde scoate o scarita, stiti voi, o bucatica de lemn crestata, pe care avea omu rulati vro doi metri de fir gros cat destu’ cu un carligan de nu mai vazusem, pune o bucata de ceva neindentificabil  in el si lanseaza scurt langa mal. Nu trec doua clipeli de ochi si scoate un crapalan rotund, cat un cas voinic de stana. Cum batea soarele asa intr-o doara pe dihanie, burta alba, spinarea inchisa, solzul auriu si aripile rosii ca focu’, mi-au dezvelit in fata ochilor regele pestilor, CRAPUL.

Din ziua aia bolnav am fost, mancarea nu mai avea gust, fotbalul nu ma mai incanta, trasul cu prastia era uitat, la atat imi statea mintea, cum sa prind si eu un crap?

Dar despre asta un pic mai tarzior, asa sa uitam si noi de politica si sa ne vedem de ale noastre.

   Cum spuneam, veni, invaluita in ceturi, dimineata zilei a doua. Hotarat sa prind ceva peste, am schimbat momeli, am lansat unde ghicisem eu locurile lor de servit micul-dejun si m-am pus pe asteptat. Din cand in cand clopoteii de pe bete sunau zglobiu, aruncandu-ma de pe scaun intr-o fuga nebuna, demna de suta de metrii plat. Eforturile imi erau rasplatite cu platici la juma’ de kil, cosaci la sfert si.. cam atat. Nici urma de somn, nici urma de crap, nici urma de vreun alt peste mai viguros.

In amonte, langa un busteam doborat de viitura, batea groaznic un salau capital. Adica intra salaul cu gura deschisa in bancurile de obleti inca somnorosi, care incercau sa scape sarind in sus, cu rapitorul dupa ei. Busiturile repetate in mal, valurile si stropii starniti de atacurile continue, m-au hotarat sa il prind pe tortionarul bietilor obleti. Asa ca, sacrificand unul dintre ei pentru binele celorlalti, l-am lasat in zona de actiune, sa se balaceasca cu un carlig in spinare.

Incet-incet ceata a inceput sa se risipeasca facand loc razelor de soare, care au tot crescut, pana cand, sub o caldura de cuptor, Prutul a amortit. Nici o miscare sub ape, iar deasupra lighioanele se ascundeau in umbrele aruncate de rachitele batrane.

Acum era momentul sa usc efemeridele si sa le transform in praf, materie ce avea sa imi foloseasca la nadit albitura in multe partide ce aveau sa vina. Stiam insa ca odata intinse in bataia soarelui aveau sa fie napadite de zeci de viespii care ar fi carat efemerida cu efemerida pentru casele lor cenusii. Cum sa ma indur eu, dupa ce muncisem toata noaptea pentru ele? Asa ca, in infinita mea intelepciune, nu le-am mai intins ci le-am pus pe toate intr-un recipient de plastic de 15 litri si am sperat sa se coaca cumva acolo.

Au curs zilele, pestii au continuat sa vina, constant, la fel de mici, aceleasi specii nevaloroase, dimineata si noaptea. Salaul batea in fiecare zi in mal fara sa se dea prins. In locul lui, patru salai mult mai mici au ocupat carligul, pe rand, carligul.
Apoi o venit o noapte stranie, in care aproape tot pestele ne-a disparut din juvelnic, furat de animale cu doua picioare si lanterne… e prima oara cand mi se intampla si am un gust foarte amar in gura, pentru ca cine altcineva ar merge noapte pe Prut cu lanterne puternice in afara granicerilor? Tocmai cei care reprezinta legea si ar trebui sa te faca sa te simti in siguranta…

Am mai stat o zi si o noapte incercand sa recuperam ceva, dar platicile asa cum erau ele, se cam terminasera si intra numai peste mic-mic, una singura la jumate de kil. Vroiam sa schimb locul, mai la vale de baraj, unde niste prieteni ne asteptau cu drag in zona, el fiind granicer si innebunind cu telefoane jumate din patrule pentru a vedea in ce locuri sare pestele direct in undita, ca deh… ii vin pescari in vizita si trebuie sa ii puna pe loc prinzator.

Asa ca, odata cu zorii zilei, am inceput sa strangem, ca apoi, asteptand sa se usce cortul, sa vedem  care e treaba la busteanul magic. Eeeeiiiii, cine se odihnea sleit din puteri in carligul unditei aruncate acolo?  EL, tatal salailor in zona, in sfarsit capitulase. Iata pestele cu care am salvat partida, salau de aproape 5 kilograme, nou record personal al speciei.

Nu va mai povestesc ca efemeridele in loc sa elimine apa, s-au strans ghemuri compacte, au putrezit in mijloc, rezultand o   fiertura de mirosuri inimaginabile ( nu stiu ce am avut vara asta, parca as fi fost in cautarea celui mai cumplit miros existent pe pamant), ceva intre mirosul a 1001 vaci moarte, lasate in soare langa drum, a 10001 sosete de sportiv transprirat, facute ghem si bagate intr-un spatiu etans, a 1000001 roti mari de branza imputita si a vreunui miliard de oua stricate. Da nici  nu m-am indurat sa arunc bunatate de nada… ei da despre asta am spus ca nu va povestesc…

Am plecat mai la vale, am petrecut o noapte in casa prietenilor, am facut baie!!! Iar dimineata m-am avantat spre niste locuri total noi, cu sperante mari in pept, desi din toate sectoarele veneau vesti de cele mai proaste, adicealea nu se prinde nimic, nu misca nimic,  e  mort,  dom’le,  mort.
Dupa indicatiile primite, am aterizat bineinteles in total alt loc, la vreo doi kilometrii de unde trebuia sa ajungem, dar tinand cont ca nu existau indicatoare, cararile brazdeaza campul in toate felurile, zic eu, ca am fost destul de aproape. Prietenul era pe tura, de aia nu ne-a putut fi calauza… apoi si-a batut si el capu incercand sa ne gaseasca (bineinteles ca a aterizat unde ar fi trebuit sa fim si noi, dar… au urmat  telefoane la patrule din zona sa ne repereze si intr-un final a coborat langa noi cu replica” pai aici v-am trimis eu? aici e loc prost dom’le”

Ne-am petrecut cateva zile uitandu-ne la unditele nemiscate, cu putina distractie la artificiala care a produs biban si stiuca pubertina. Apoi am schimbat o noapte locul, lipindu-ne de un grup de graniceri care avea liber si au mers si ei la peste, ocazie cu care am reusit sa dorm intr-una din
cabanele facute ad-hoc de pescari sau graniceri pentru noptile reci de iarna. Am  dormit extrem de comod, pe fanul moale, pana cand un serpisor simpatic si tandru sa gandit sa vina si el sa se incalzeasca la mine in san. Nu a apucat sa intre chiar pana acolo, daat fiind saritura de 3 metri in aer pe care am executat-o cand l-am simtit lipindu-mi-se de obraz.

Nu s-a prins nimic, ne-am intors la celalalt loc, numai si numai pentru frumusetea apei de acolo, peste stiam ca nu o sa prindem. In ziua aia s-a intamplat evenimentul. O gioarsa rosie de Suceava a poposit langa noi. S-a dat jos un vlajgan inalt, destul de atletic cu o palarie de cowboy in cap, si pantaloni de camuflaj.

A salutat, a  intrebat cum merge, a ridicat din sprancene la   dezamagirea afisata de moaca subsemnatului, si-a scos o singura undita din portbagaj, o galeata cu nada, a intrat in apa pana la jumate  si a inceput sa pescuiasca. In dupa amiaza aia a prins vreo zece bucati, mreana si clean, toti peste un kilogram, la fir atat de subtire ca nu  se vedea. A prins peste cat nu prinsesera 15 echipe pe 50 de km de rau.

Eu mi-am mutat scaunul langa masina si m-am uitat la el ca la discovey. Nu puteam sa pescuiesc in acelasi stil, pentru ca nu aveam batul necesar si chiar daca, afisand o generozitate placuta, maestrul mi-a spus ca are un bat de rezerva daca vreau sa ma distrez si eu, mi-am spus ca il las in pace sa isi prinda peste si abia a doua zi ii dau curs invitatiei si ma bag langa el. Din pacate seara  i-au venit 3 prieteni, undita de rezerva
picand in mainile unuia dintrei ei. Asa imi trebuie daca nu m-am bagat cand era cazul.

Am  improvizat cumva o montura, incercand sa ii imit tehnica si dupa vreo 4 ore de pescuit am agatat si eu o mreana, multtt mai mica, dar de-ajuns cat sa ma faca sa zambesc.
A venit si ultima noapte. Maestrul plecase si imi lasase mie absolut toate consumabile lui, galeata cu nada, sacul de porumb, sacul de rame. Atentie… sacul de porumb…

M-am culcat cu gandul la mrenele ce le voi prinde a doua zi, pescuind pe apa aburinda. M-am trezit cu total alte ganduri, in niste sforaituri si grohaituri groaznice. Dupa doua clipe de buimaceala mi-am dat seama de doua lucruri:
1.Afara ploua ( ceea ce era destul de nasol, dupa o saptamana de canicula sa dea ploaia exact cand trebuia eu sa scot masina din zona, dar problema palea in fata punctului doi)
si
2. Langa cort aveam o trupa de mistreti, animal extrem de periculos, chiar daca este un porc, fiind versiunea tunata: pana in 300 de kile, colti, copite ascutie si o totala lipsa de reflex in fata obstacolelor. Asta insemna ca daca li s-ar fi nazarit ceva si ar fi luat-o la goana ar fi maturat intregul cort de pe fata pamantului. Sudori reci imi curgeau pe spate, incercand sa gasesc solutii. Pana la urma ,pe semi intuneric am cautat febril ghiozdanul cu laptopul, l-am deschis, am baga power, winamp si am dat drumul la o melodie populara, ceva cu “cand imi vine dor de duca” , am deschis cortul, am bagat laptopul in ploaie, cu sonorul la maxim, fara sa scot mai mult de o mana afara, sperand ca mistretii sa inteleaga mesajul. baieti foarte destepti au priceput si au plecat pasnic. Mama lui de sac de porumb!

Dupa vreo 2 ore s-a oprit si ploaia. Am strans repede si, nu fara ceva derapaje, cat de cat controlate am reusit sa iesim, cu gandul clar de a ma intoarce in  zona cu un bat de 7  metri si a pune in practica tehnica nou invatata printr-o lectie primita pe viu.

Tehnologia asta e extraordinara. M-a salvat de mistreti, iar postul pe care il cititi acum e scris din rezervatia Tinovul Mare, de pe laptop, dintre tufe de merisoare coapte, acrisor-amare, din care mai servesc intre paragrafe ( poza in articolul anterior ). Atat de multa liniste mi-a adus acest tip de scris, incat devine si mai arzatoare dorinta unei case izolate, cu un lacusor in fata, o terasa lunga si un ponton, unde sa stau in balansoar si sa scriu un roman de super clasa, in apus de soare.

“Reportajul foto” al intregii partide de pescuit >>aici<< .

Prutul pentru mine e un loc in care timpul curge diferit, in care apa e incarcata de lacrimi si istorie iar cerul e parca altfel. Prima oara l-am vazut la podul cu flori, dupa revolutie, dupa ce am mers bara la bara intr-o coloana de masini care se intindea pe zeci de kilometri. Atunci, in aglomeratia si zambetul oamenilor care asteptasera clipa aia o viata, viitorul celor doua tari suna total diferit de prezentul contemporan.

In veselie si sarbatoare nu m-am putut adanci in atmosfera apei lin curgatoare. A venit insa, mult mai tarziu, o invitatie la pescuit picata chiar in timpul perioadei de studiu intens pentru admiterea la facultate. Cum am reusit sa imi pacalesc parintii nu mai tin minte exact, dar stiu ca ma aflam fericit la bordul daciei break care urmarea duba echipei principale spre monstrii multi visati.

Cand am ajuns am prins Prutul involburat, negru de mal si cu copaci intregi curgand la vale, ceea ce, retrospectiv privind, a fost chiar o intamplare fericita permitandu-mi sa invat, Istoria Romaniei.

Ei, imaginati-va sa inveti istoria Romaniei, a bucatii de pamant de dincolo, chiar acolo, pe malul Prutului, in timp ce 2 ciobani de pe partea cealalta canta, unul din fluier, celalalt din bici si voce, de jale, despre neamul romanesc. De-atunci cred ca mi-a ramas intiparit sentimentul asta de curgere incarcata de istorie si lacrimi, asa ca de fiecare data cand intru in peisajul oarecum dezolant al campurilor uscate, satelor sarace si a prafului gros de pe-acolo, mi se umple sufletul de caldura si neliniste.

Asa a fost si acum, mai ales ca era prima oara anul asta cand vedeam batranul Prut. Apa era clara, ceea ce intre noi fie vorba, nu e extraordinar pentru pescuiala, in scadere, din nou rau, dar eu eram hotarat sa pescuiesc cum se poate mai bine, chiar daca toata lumea se plangea ca nu merge nimic.

Am ales locul, am descarcat masina ( tone de echipament de nu va puteti inchipui), am nadit vreo 2 ore cu racheta ( asta e tehnica pescareasca ) cu boabe de porumb si patratele de mamaliga rosie, am ridicat cortul, am pus unditele si ne-am pus pe asteptat. Stiind foarte bine ca pe o apa clara pestele pasnic nu se omoara cu mancatul, am tintit si rapitorul, prinzand niste obleti minusculi pe care i-am lasat sa inoate in apa cu un carlig in carca.

Se apropia seara cand o nevsatuica superb colorata, maro inchis si dunga alba clara, a inceput sa se joace curioasa prin tufisurile de langa cort. Apoi doua pasari azurii si-au facut aparitia, parca anuntand explozia de viata salbatica ce aveam sa o vad in urmatoarele zile. Pe drum ma gandeam la momentul magic al exploziei efemeridelor care transforma Prutul intr-o apa laptoasa si il fac sa fiarba de sariturile pestilor, era mult prea tarziu dar totusi am cercetat malul cautand urmele gingaselor fiinte. Mii de scobituri in malul lutos il faceau sa arate ca o sita rupta, iesisera… ei,  poate la anul.

Unditele stateau nemiscate  de parca as fi dat in cada de baie, insa era devreme, nu apucasera sa se  adune pe patul de nada,  asa ca inca aveam  sperante. Noaptea s-a lasat lin, anuntata mai putin tandru de vreo 2 milioane de tantari flamanzi, pentru care Prutul in scadere si apa clara nu insemnau o diminuare de nici un fel a apetitului. Razboiul cu monstrii sugaretii a fost scurt pentru ca intunericul era mult mai rece decat m-as fi asteptat dupa asa caldura ziua.

Inainte de a ma baga la cort m-am coborat cu lampa in mana la undite sa le schimb momelile pentru tura de noapte. Nu apuc sa fac doi pasi ca un catralion de insectivore imi intra in ochi, nari, urechi, san, pantaloni… Am chiuit scurt de bucurie ( scurt pentru ca odata ce am deschis gura vreo doua sute de grame materie miscatoare mi s-a infipt intre gingii ), prinsesem ultimele EFEMERIDE.

Sa va explichez cum sta treaba cu aceste pocitanii. Sunt niste fluturasi, sau mini-libelule, extraordinar de gingase, cu aripile transparente, cu un corp fragil si catifelat, un fel de fulgi de zapada miscatori. Sunt atat de delicate incat adera instant la orice suprafata usor umeda ating, si cum noaptea pe prut totul e usor umed… Efemeridele nu au o viata extrem de palpitanta: stau in mal un an de zile, ies la suprafata cand scade apa, formeaza nori pe cursul prutului, scot ouale la inaintare ( un fel de boabe de orez galbene care ocupa tot corpul femelei) si apoi decedeaza rapid si nedureros prin moarte naturala, cam intr-un sfert de ora.

Aaaa, si sunt atrase de lumina, de unde si puzderia care tabarase pe mine. Efemeridele astea ( nici nu stiu daca asa se numesc, dar eu asa le zic) au atata proteina in ele incat invie tot Prutul, de la pesti la viespii si alti barzauni care se hranesc pana la refuz, la soparle, speri, soareci, nevastuici si chiar vulpi. Nu puteam sa ratez un asa moment pentru a-mi procura materia prima pentru o nada exceptionala si total necunoscuta majoritatii pescarilor ( nada= materia de aruncat in apa pentru atragerea pestilor).

Aduc un cersaf de naylon mare mare, il pun pe mal langa apa si plantez lampa in mijloc lui, setata pe maxim, miscand-o din cand in cand pentru mai mult efect. Vin meleoanele, se aseaza, se prind una de alta in ciorchini imensi, pana cand tot materialul e acoperit cu un strat compact, miscator, de insecte depunatoare de oua. Dupa cateva ore, norul se spulbera si eu strang frumos captura si o pun, usor compresata, intr-un sac.

Lumina lampii incepe sa paleasca, sacrificasem sursa de lumina pentru vanatoarea de efemeride. Cu gandul asta am intrat la somn care m-a doborat rapid dupa multitudinea de activitati prestate pana in mijlocul noptii. Nu apuc sa dorm juma de ora ca aud un fosnet teribil si niste miscari violente in afara cortului. Ies sa vad ce e afara si in fata ochilor mi se desfasoara 2 metri de vulpoi imens cu un metru de sac cu efemeride in gura. Se uita la mine sictirit, lumina lampii nu pare a-l deranja si da sa o ia cu sacul la plimbare; atat de tare m-a enervat atitudinea aroganta ca m-am luat de el in stilul cel mai nepoliticos cu putinta urland din toate octavele, pana cand bietul animal a lasat sacul si si-a luat talpasita cu urechile facute terci.

Am adormit din nou si peste vreo doua ore, cand se crapa de ziua, am iesit la unditele invaluite de ceata, asteptand primii pesti. Asta a fost prima zi, continuam…

PS. M-am hotarat ce sa fac cu cele doua seriale in dezvoltare, cu Juan si Casanova si Pec-ul; le voi scrie integral cand am timp liber si le voi posta aici, ca o pagina separata a blogului, impartite in capitole .

  Dupa cum spuneam aici, atipisem si ma pregateam sa cad adanc in mrejele unui somn linistitor si incarcator de baterii pe zero, cand, din toate partile, au inceput sa se auda niste sunete monstruoase, care culmea, deveneau din ce in ce mai puternice.

Urlete prelungi, sfasietoare, de zombie in transformare, umpleau aerul din jur si ricosau din lemnul plopilor capatand ecouri stranii. Pe langa asta fosnetul tufisurilor crestea si crestea de parca o turma de elefanti dadea navala peste cort. In scurt timp un zgomot mai putin infiorator a inceput sa acopere simfonia infricosatoare, un clantanit ritmic din dinti, foarte aproape de mine, de fapt foarte aproape de gura mea.

Urletele se strangeau ca un lat de spanzuratoare in jurul cortului, asa ca, inarmat cu o lampa lunga si robusta am deschis tremurand usa cortului si m-am repezit in bezna, decis sa imi apar teritoriu ca un mascul feroce ce ma aflu. Ies, fara sa aprind lumina si ma uit in jur; vad prin penumbra un tufis miscandu-se usor si aprind repede lampa sperand sa sperii ostirea de zombi.

Cum a sfasiat lumina orbitoare noaptea, cum o animala de fluture cam cat capul meu de mare a sarit pe mine, de fapt pe lampa, de am inceput sa tip deloc barbateste, dar in acelasi timp am executat croseu de stanga, upercut, mayageri, triunghiu mortii, flip mortal si alte miscari ninja; cumva am nimerit atacatorul si l-am facut KO pe patul de frunze moarte.

Nu am avut timp sa savurez victoria ca boschetul din spatele meu a prins viata, fosnind ingozitor. M-am intors cu ochii iesiti din orbite, strigand tare, gros de data asta:

- Te rup, te mananc ma, te fac bucati!!!

Asta in timp ce plonjam pe spate in cort, tragand repede fermoarul usii si stingand lampa. Imi ajunsese o batalie castigata, nu mai voiam sa fac si alte victime… dupa vreo ora de ragete, scrasnituri, fosnituri de punga s-a lasat linistea, am adormit.

A doua zi dimineata am vazut dezastrul din jurul cortului, orice fusese lasat afara era desfacut, rupt, mancat sau lipsea cu desavarsire fiind pastrat ca amintire de monstrii noptii.

Am mai suferit o zi de caldura, zi in care am dat la lingurita si printre clenii si avatii pacaliti, am prins o oribilitudine de peste pe care inca ma chinui sa o identific si habar nu am ce e; nu stiu cum a ajuns atat de urat, atat de maro, atat de dintat in fata si cu ochii atat de iesiti din cap incat functioneaza ca niste periscoape, tot ce stiu eu ca nu am vazut si nu am auzit de asa o pocitanie niciodata.

Pentru noaptea a doua mi-am pregatit mult mai bine apararea. Fiind intr-o padurice de plopi, plina cu frunze uscate pe jos, era dificila alegerea unui foc in gura cortului; am testat conmbustibilitatea frunzelor si nu ardeau ca fulgerul, deci as fi avut timp sa le sting. Am curatat un cerc de vreun metru, pana la pamantul gol, am adus un recipient sanatos de apa, aaaa stati ca nu v-am zis de aroma mortala.

Venisem la pescuit cu vreo 10 kilograme de gunoi de grajd, introdus intr-un recipient de plastic alb, perfect sigilat. Urma sa arunc gunoiul in apa pentru a atrage toata populatia subacvatica la ospat de rame proaspete. Total derutat de caldura uitasem de magnificul plan si lasasem pachetul la soare timp de 2 zile, pana cand un miros teribil, imi imaghinez ca acelasi miros ar emana de la o relocare a unui cimitir, a inceput sa bata spre cort.

Pur si simplu mirosul trecea prin plastic, atat era de puternic. Cum nu puteam lasa plasticul acolo, pe malul apei, am decis sa arunc gunoiul si sa spal recipientul pentru a-l putea introduce inapoi in masina. Am coborat pe malul apei, alb la fata gandindu-ma la ce va urma si am scos capacul.

In clipa aceea Somesul a stat in loc, mai avea putin si incepea sa curga invers. Pasarile care planau deasupra oglinzii raului si-au pierdut brusc penele. Plopii au inceput sa tremure violent, dubland covorul de frunze vestejite. Pestii au inceput sa migreze spre Africa. Pietrele au inceput sa dea apa. Soarele a devenit verde.

Eu insa ramasesem destul de constient cat sa ma minunez de toate astea… pana la urma am reusit sa arunc gunoiul, dar cum apa nu vroia sa mai curga, nenorocirea nu se departa de locul meu de pescuit iar mirosul la fel. Noroc cu proprietatile magice de dizolvare…

Sa ne intoarcem la pregatirea focului. Spuneam ca am adus apa, am taiat niste lemn de corn, tare ca naiba, in bucati mici sa nu se extinda flacara prea tare si l-am aprins. Am stat noaptea langa foc, cu un par viguros in mana, stingand din cand in cand frunzele care prindeau scantei si tinand monstrii la distanta.

Printre fosnetele infioratoare si urletele lugubre mi-am dat seama ca atacatorii nu pot fi decat marmote si nu de oricare ci ucigase… era singurul animal pe care nu l-as fi putut identifica dupa sonor, plus ca in ziua aceea gasisem bucati de staniol pe potecile din padurice, ori, toata lumea stie, marmotele invelesc staniolul cat e ziua de lunga.

Dupa ce am traversat cu bine si noaptea asta am decis sa schimb locul, convins ca tactica focului nu va da roade inca odata. M-am mutat pe un lac amenajat civilizat unde am dat spectacol, aratand un stil de mare finete de a ma lupta si pacali pestii… aici nu am avut parte de marmote ucigase ci doar de un somn zbuciumat in latrat de caini, glas unguresc si romanesc suav ( adica injuraturi bilingve la adresa pestelui ce refuza sa vina) si senzori de lanseta deosebit de enervanti.

Pentru a vedea impresia lasata de marele Eu, asupra restului pescarimii citez un dialog dintre paznicul baltii si pescarii dintr-un colt al iazului:

” Mere, mere?”

” Apai nu mere, ca furajati tare pestele aicea! Numa la ala nu-l furajati!”

Ala fiind eu…

   Am pornit din cele meleaguri bucovinene spre Satu Mare, unde vazusem pe harta un raulet atragator, Somes pe numele sau mic, pe care vroiam sa il curat total si definitiv de peste. Stiam ca in zona aciuieste mare parte din cea mai puternica minoritate de la noi si chiar eram curios despre cum traieste ei.

Etapa premergatoare a fost mult mai scurta decat sunt eu obisnuit ( in mod normal fierbeam tone de mamaliga, culegeam catralioane de rame, goleam magazinele de pescuit…) constand doar in achizitionarea a 450 de grame de viermusi, zglobii nevoie-mare si intr-un telefon dat la ANPA ( noua agentie raspunzatoare de vizarea permiselor de pescuit ) sediul din Satu Mare. Deja m-a impresionat un minoritar, care, desi nu avea program la birou in ziua respectiva a spus ca, pentru ca venim de departe isi face timp si trece dimineata pe acolo sa ne puna stampila magica.

Stiind ca trebuie sa fiu la 9 in Satu Mare aveam de gand sa plec pe la vreo 4 si ceva, poate 5, dar mi s-a explicat clar de catre cunoscatori ca am sa fac vreo 6 ore… asa ca am plecat la 3 jumate, ajungand in 4 ore si zec minute, dupa ce pierdusem jumatate de ora pe drum cautand traseul ocolirii unor lucrari tipic romanesti ce rupsesera europeana in doua.

Sandwich de la Billa, extrem de fin, foarte frantuzesc, adica mucegaiul de pe el cat casa, chiar daca data fabricarii era extrem de actuala, de fapt cu o ora inainte… buuuunnnn. Mers la vizat permisele, intre timp facusem interferenta cu un amic indigen care ma astepta pentru o partida de biliard, asa ca am ajuns relativ repede unde trebuia, dupa indicatiile astuia.

Primit stampila magica de la domn foarte foarte dragut, Zoltan pe numele mic, cred ca Kosch pe cel mare, care ne-a oferit indicatii despre unde am putea merge, locuri , pesti, chiar lacuri amenajate din apropiere; bagat la cap, multumit plecat. Mers la biliard, spectacol, luat bataie, plecat la peste, intr-o oboeala sora cu somnul vesnic ( v-am spus ca am plecat pe la 3 si nu am dormit deloc?).

Trebuie sa spun in acest punct ca masina deplasarii era atat de hulitul Logan. Cu respectivul autovechicul am mers noi cativa zeci de kilometri pe europeana si apoi am facut stanga pe un drumusor ce o lua spre padurea de plopi ce vestea malul Somesului.

Din pacate curbele m-au condus pe ogor, ce-i drept pe malul Somesului, undva intre porumb si ardei, unde nici carutele nu ar fi dus-o foarte usor din cauza craterelor imense din pamantul tare ca piatra.  Incet incet, printre culturi, am incercat sa scot masinuta de acolo, mergand cam o ora in viteza intai, prin hartoape cat casa, blestemandu-mi zilele la fiecare tufis zgarietor de vopsea.

Am reusit sa ies pe un drum neasfaltat dar absolut perfect care ducea la o balastiera din Somes. Oare de ce nu am luat-o pe acolo din prima??? M-am uitat de pe malul abrupt in jos si imediat mi-au sclipit ochii la vederea clenutilor ( asta este pestele despre care se spune car are cate un ochi pe fiecare solz ) care se balaceau in soare.

Cu privirea mea de vultur acvilin am depistat un palc de plopi dupa o mare deasa de boscheti si, preferand locurile mai inaccesibile, am decis ca acolo sa imi fac baza si locul de campare. Am mai chinuit un pic loganul, dupa ce i-am facut loc cu maceta prin tufisurile dese, pana exact pe buza malului abrupt, sa nu-l mai vada nimeni de pe drum.

Montat cort in jungla deasa, langa o intrare sapata in malul abrupt, scos unditele, bagat rame rosii ( de gunoi proaspat) in carlige si lansat. Era o caldura de ti se topeau sprancenele, iti curgea ceara din urechi si iti pocneau benoaclele, iar eu imi pusesem cortul intr-un luminis de doi metri, care nu avea umbra trei sferturi din zi.

Spre seara cand caldura incepuse sa se domoleasca, ajungand pe la vreo 30 de grade, am inceput si eu sa prind niscaiva viata dupa ce statusem atata vreme lesinat cu ochii in undite, fara nici un succes. Am dat culcarea devreme, exact cand s-a lasat intunericul si m-am intins relaxat.

Tocmai cand atipisem a inceput TEROAREA.

dar despre asta mai diseara….

  Prima oara pe anul asta ( asa ceva nu s-a mai intamplat pana acum…) merg cateva zile la peste. Desi in mod normal vara era anotimpul partidelor colosale cu multa pregatire, cu saptamani de anduranta pe malul apelor mari si lenese, aproape in salbaticie, de data asta e total altfel de iesire.

Ca sa nu uit totusi gustul pescuitului ma arunc pentru cateva zile pe Somes, un raulet prapadit din nord-vest, unde sper eu sa prin un peste anume, adica mreana si sa pot si filma ceva cu ocazia asta. Cred ca o sa fie mai mult o plimbare decat pescuit, dar cine stie ce surprize o sa am… as fi optat bineinteles pentru Prut dar avand la dispozitie doar cateva zile, cat ar fi durat pregatirile de nada si momeala, scosul actelor pentru granita, cred ca s-ar fi dus tot intervalul pus deoparte.

Asa ca ma pregatesc pentru un pescuit sprinten, in pas alergator, pe apa repede, prin paduri fragede, intr-o zona in care nu am mai fost niciodata. Ca bonus, am ocazia sa ma intalnesc cu un practicant furibund de biliard si ii arat ora exacta …

Cu alte cuvinte in weekend poveste despre satu Mare, Somes, cum e lumea pe acolo si poze cu frunza verde si apa albastra si bineinteles cu niste mrene enorme