Civilizandu-i pe englezi

Dom’le, eu sunt baiat sensibil nu ca altii, si Romanica mi-e infipta in genetica mai ceva ca aversiunea fata de bun gust a pustoaicelor de azi. Uite de aia in momentul in care am pus piciorul pe betonul din Londra, dupa un zbor absolut plictisitor cu Taromul ( data viitoare o sa iau o foca de aia, focker sau cum ii zice, de ii dardaie aripile de low cost ce e, poate am si eu niste senzatii extreme), m-a si apucat o senzatie de sfarseala si dor de tara.

Ma astepta unul din cei doi angajatori, cu cartonul cu numele meu scris MARE MARE, parca eu eram tampit si nu vazusem pozele, tot numai zambet. Hello, hello, welcome, very glad to have you gere, let’s go. Angajator pentru ce? Imediat ajungem si la asta.

Dupa o ora si ceva de autostrada, intram intr-un orasel tare dragut, cu case ca pentru pitici, de mi s-a intiparit un zambet ironic, gen “ ia uite frate imperialistii britanici n-au caramida sa-si ridice casa de oameni normali”, mai facem vreo doua curbe si parcam in fata viitorului meu salas.

Even before opening, ptiuh numai gandindu-ma intr-acolo o dadusem pe englezeasca. De partea cealalta a usii se auzea un zgomot infernal, parca toate fiarele junglei se adunasera in interior si abia asteptau sa ma faca bucati. Intram; inca nu vad posesorii infioaratoarelor zgomote malefice (erau tinuti de niste gratii care separau livingul de restul casei). El o ia inainte si le da drumu.

M-am pomenit cu cinci flocosenii negre, toate dotate cu canini ascutiti si cu niste temperamente putin spus psihotice, roindu-mi printre picioare, peste picioare, agatandu-se de mine, maraind si urland de nu mai auzeam nimic. Apoi a aparut a sasea dihanie, macar asta era caine normal, nu gremlin, cu o talie acceptabila, latos si alb.

Da, ati ghicit, asta era obiectul muncii, din dihaniile alea fara nici o maniera, trebuia sa scot eu niste gentlemeni, daca se poate si pentru concurs. Omu a inceput sa imi explice cum sta treaba si le-a dat drumul pocitaniilor in gradina din spatele casei, unde ca sa imi faca o surpriza, arborasera drapelul Romaniei ( asta ca sa intelegeti ce fel de oameni erau). Am strans tare tare din dinti sa nu imi dea lacrimile ( nu facea ca antrenorul dur venit din tara lu Dracula sa dea in plans ca o muiere slaba) si am cascat destul de ostentativ. Englezu finut “ tre sa fii obosit, scuza-ma, hai sa te instalezi si lasam toate astea pe mai tarziu”.

Inca de a doua zi am ramas singur cu pocitaniile pana seara, am ajuns sa le recunosc, desi in prima faza aratau toti la fel, si sa inteleg ca fiecare avea alt temperament, unul mai a dracu ca celalalt. Am asistat la o hranire de dimineata. Imaginati-va cum mananca un porc cu gene de pirania si o sa va faceti o mica idee de ce omor putea sa fie pe tavitele alea de mancare, si ce se intampla cu gresia, dupa ce javretele fugareau castroanele cu fundul in sus prin toata camera aia. Apoi, plimbarea de dimineata in gradina umeda, pentru ca afara, surpriza, bura incet si constant. La intrare, catelusii lor dragi fugeau prin toata casa, murdarind canapele, covoare si orice altceva mai era de murdarit.

Hai sa lasam un pic cainii la o parte, era luni si vroiam ca lucrurile sa se schimbe pana in weekend, cand reintrau in grija englezilor, dar fiti linistiti, dresajul ruleaza pe fundal, in timp ce eu va povestesc cum sta treaba cu mancarea.

Inainte de a incepe sa ma plang, va asigur ca sunt un bucatar dat dracu’ si extrem de pretentios cand vine vorba de mancare, cu alte cuvinte ajunsesem in iad. In prima seara mi s-a servit o cina englezeasca, compusa nu mai tin minte din ce, cu un gust de ceara de urechi, sosete moarte si plastic de pieptene la un loc. Am refuzat galant dupa prima imbucatura, dand vina pe cumplitul zbor pe care l-am avut si care imi deranjase stomacul. A doua zi dimineata am dat iama in frigider, care era burdusit cu vreo cinci feluri de varza, o fi fost vreo fascinatie locala. Cautand si prin alte dulapioare din bucatarie am dat peste dulciuri, in special peste placinta cu mere, moartea mea. Dupa patru din alea (adica toate) parca prinsesem destula putere sa ma ocup de ghemotoacele cu blana si dinti.

Vine seara si meniul este schimbat, mi-au pregatit (adica cumparat din oras) traditionalul fish&chips ( eu pescar, eu innebunit dupa peste, eu specialist in prepararea lui) . M-am repezit spre farfurie si am luat o imbucatura sanatoasa din tonul pane. Va povestisem un pic inainte de gustul de sosete moarte. Ei imaginati-va ca purtate vreo trei zile de catre un tip suplu de 200 de kile, in timpul unor probe de maraton, sosetele au fost apoi omorate prin inec. In zeama provenita de la acel proces, inmuiati pentru aroma una bucata peste congelat, apoi aratati-i vreo trei secunde o tigaie cu ulei si gata aveti fish&chipsul englezesc. Mda, nici o problema, vazusera ca imi place placinta cu mere si au luat sase sa aiba si ei. Le-am mancat din nou pe toate.

O doua zi, de dimineata citisem “ Pentru concurs VisUrat” si ma gandeam sa intru si eu, asta daca nu mor de foame pana atunci. Ma apuc din nou de lucru cu cainii. A se intelege, nu aveam absolut nici un ban, ii frecasem pe toti chefuind in Bucuresti, la plecare, asa ca asteptam ziua platii ca pe minunea de la Marea Moarta, cand jurasem sa imi iau o tona de placinte cu mere.

Ma miscam mai lent decat de obicei, cand anuntul “ Vlaaaad, surprise dinner!” ma facu sa cobor scarile (camera mea era la etaj) val vartej. Lovitura fu crunta si veni cam pe la jumatea traseului. Exista un singur fel de mancare in lumea asta, care m-ar face sa imi mananc unghiile de la picioare in loc, este vorba de cus-cus-ul marocan. Intre a zecea si a unsprezecea scara i-am recunoscut mirosul , asa ca restul drumului l-am facut de-a dura, pierzandu-mi echilibrul. Cum sa le explici oamenilor aia care te asteptau zambitori cu acele delicatese pe masa, ca tu mananci mancare adevarata? Nu e simplu, dar fiind un tip deosebit de erudit, elevat, bun orator si modest, etc, am reusit cumva sa ii fac sa inteleaga. S-a stabilit! Maine la cumparaturi pentru mancare adevarata.

Ajuns in supermarket, englezu ma duce direct la standul cu varza. Bai is nebuni astia cu varza lor, unde naiba sa o mai puna, ca de gatit am vazut ca nu o prea gatesc. Ma uit nedumerit la el, il vad ca incrunta din sprancene, ridica din umeri si ma cara la standul cu apa minerala unde imi arata varietate colosala de ape si face ceva gen “Taaadaaaaaaaaaa!”. Ia uite frate ce zgarciti, sa nu ia si ei un suculet acolo pentru baiatu, fac o figura dezgustata la care englezu nu mai poate: “Pai asa scria la carte ca romanilor le place varza, apa minerala si mersul cu trenul”.

Da mai baieti, varza aia era pentru mine si oamenii s-au gandit ca oi fi eu obisnuit cu alt fel decat cele cinci din frigider, si de nu ma arunc pe ea. A naibii carte de buzunar, ghid de romanism, primu lucru a fost sa o gasesc si sa oa runc. Am rectificat repede confuzia – CARNEEEEEAAA – asta e leguma numarul unu la romani, cat mai grasa, mai nesanatoasa, mai de porc daca se poate. Si de atunci a inceput, al vostru drag, sa manance.

Ei si acum sa vedem ce progres am facut cu flocoseniile iadului. E sambata dimineata, englezii coboara sa hraneasca cainii, eu am urechile ciulite. “ Vladdddd…” ma duc jos zambind.

Englezii stau si se uita la caini, caini stau aliniati si se uita la ei. Nu sar in sus, nu iti musca degetele ci asteapta. Englezii nu pricep fenomenul. Iau primul bol, spun primul nume “ Audrey “ si catelusa vine sa isi ia papica, apoi “ Alley”, “Harvey”, “Georgie – porgie”. Ochii englezilor se bulbucau din ce in ce mai tare si erau sa iasa din orbite cand am ajuns la Nixie. Nixie era de departe cel mai frumusel si dragutel dintre flocosenii, dar saracul era surd, asa ca vazand ca ii dau si lui comanda (cu doua degete tinute intr-un anume fel) si vine sa isi ia bolul, dragii mei angajatori erau cat pe ce sa lesine. Nu am zis nimic, m-am dus inapoi in camera, zambind pe sub mustata. Asteptam faza a doua.

Dupa vreun sfert de ora “ Vladddddddddd…”. Cobor din nou si vad toate javretele inghesuite in usa de la intrare, neindrazind sa paseasca inauntru. Le explic englezilor ca nu e normal ca bunatate de canapele sa fie pline de labute cu noroi si le fac semn spre prosopul agatat langa usa.

Mecanic, englezul pune mana pe prosop, la care javretele devin nerabdatoare. Se uita la mine si eu ii spun sa il aseze jos dupa usa. Se conformeaza si minune, rand pe rand, cateii pasesc pe prosop si asteapta sa fie stersi.

Englezii arata de parca le-ar fi pus Dumnezeu mana in cap, se reped la mine, ma felicita, gata iesim in oras sa bem ceva, ce rezultate… La care eu calm:

- Mi-am facut treaba, doar pentru asta am venit aici, sa civilizez englezii!

In clipa aia, am demolat toata conceptia britanicului sadea despre romani. Pacat ca a doua zi a venit Times-ul cu singura stire de prima pagina din Romania, calugarul cutarescu a exercizat-o pe una de a lasat-o teapana, adica moarta de-a binelea…