Ei nu este chiar cel mai bun birou pe care mi-l pot imagina ( sper ca odata sa pot pune poza si cu acela) dar este destul de aproape:

  Am cumparat o lingura de lemn. Simpla si alba, fara nici un model, sculptata destul de lenes si aproape deloc nefinisata. Cu 5 lei, am luat linguroiul. De la o batrana din parcarea supermarketului unde am facut cumparaturile pentru partida de pescuit in care sunt plecat.

   Am expus de atatea ori cum nu suport eu babele si mosii care cred ca doar pentru ca au trait un secol trebuie sa aiba respect si drepturi in plus de la toti si fata de toti ceilalti… ce nu am spus pana acum este sentimentul de caldura care ma moleseste de cate vad o batrana sau un mos care trec sfios prin existenta, au ramas asa cum era din totdeauna, fara sa creada ca sunt mai destepti sau mai buni doar pentru ca ani de zile nu au reusit sa decedeze.

   Nu pot sa refuez vreodata ochii unei babute care ma roaga sa o ajut si eu sa isi castige niste ultime clipe linistite, ca e vorba de o lingura de lemn prea scumpa pentru cat de urata e, ca e vorba de niste oua, dau chiar daca sunt ultimii bani pe care ii am in buzunar; faptul ca la varsta asta nu ai incetat sa muncesti si incerci sa iti castigi vrednic painea este un semn al unui sange de om adevarat, de om care intelege firea si valoarea lucrurilor, de om neatins de nesimtirea societatii in care traim.

  Am luat lingura imagindu-mi un mos carunt la fel de batran ca baba, cum sta pe bancuta din fata casei si ciopleste cu un briceag cu maner de corn, pe care il are de cand era baiet falnic, la linguri de lemn; si face una pe zi ca ochii nu il mai juta… am luat lingura fara sa ma targuiesc, gandindu-ma ca platesc pentru un zambet almosului cand vine babuta cu banu acasa.

   Acu ca lingura era cumparat de la niste mestesugari la pret de engros si babuta era de fapt o comercianta deghizata… cine stie? Pentru mine brandul era imaginea de mai sus, la fel cum cand vad cersetori batrani, stiu ca majoritatea nu au avut rusine si simt nobil toata viata, dupa smecheria si lipsa de duiosenie din glas…

   V-am spus de ce am luat lingura si va las, ca sunt in drum spre Prut, de unde voi reveni peste cateva zile cu noi aventuri de povestit.

   Doua perechi de ochi, una tanara si nerabdatoare, alta imblanzita de ani si parca adunand toata rabdarea din lume, stateau lipite de teava subtire. Incet, ca o picatura de roua pe un ac de brad, in buza metalului se naste un strop firav, cristalin. Imediat, cu un sfarait scurt, stropul se schimba intr-un fir aburind si coboara cu zgomot intr-un ciubar de lemn.

Batranul impinge repede o cana de tabla sub izvorul fierbinte, o umple de o unghie si apoi o trage zambind pe sub nasul nepotului. Aroma dulceaga ii falfaie narile pustiului si il  face sa arda de curiozitate cand il vede pe mos inspirand adanc apoi sorbind cu ochii inchisi din cana, cu o miscare aproape religioasa.

Multi ani mai tarziu, cand deja stia totul despre extragerea licorii magice, de la ingrijirea prunelor pana la stransul doagelor pe butoiul de dud, batranul i-a oferit pentru prima data cana. A luat-o aproape cu frica si, repetand exact ritualul pe care il vazuse de atatea ori, a sorbit o inghititura. Corpul i s-a aprins imediat sub taria bauturii, a simtit furnicaturi pana in varful degetelor, iar dupa o clipa s-a trezit invaluit in mirosul prunei brumate, mangaiat de vantul diminetii si de fosnetul fanului proaspat. Atunci a inteles baiatul ce rost aveau toate pregatirile dinaintea fierberii cazanului la foc incet de vatra.

Peste un veac a trecut de atunci. Nepotul are 123 de ani si e cel mai batran om din catun. Tuica lui e la mare cautare pentru ca mai dulce si mai buna nu exista, asta pe de o parte, dar si pentru ca vitalitatea uimitoare a tuicarului cu atat amar de ani in spate, e pusa pe seama bauturii, asta pe de alta parte.

Stiti cum e omul cand e vorba de viata lunga, ar manca si pilitura de fier daca ar crede ca ajuta.  Altceva insa il tine atat de ager pe tuicar, o dorinta veche care i s-a infiripat in piept inca de la prima sorbitura, cand i s-a nazarit lui ca pe langa simfonia aromelor si gusturilor care ii molesisera firea, ar mai putea fi cateva, inca vro doua-trei nuante, pentru licoarea perfecta.

Mii de combinatii, de la o frunza de menta scapata in butoiul de dud, la crengutele de merisoare lasate in fanul unde stateau prunele la inmuiat,  pana la tufele de iasomie plantate sub prunii batrani, sa prinda parfum coaja de fructa, a incercat tuicarul si, in fiecare an, licoarea era tot mai buna, tot mai aproape de gustul perfect. Asta il tinea pe batran in viata.

Anul asta soarele fusese bland si lung, prunele zemoase si inchise, iasomia explodase de flori, fanul era mai fraged ca niciodata, pana si ploaia era mai curata ca apa de izvor. O iarna tinuse batranul un poloboc mic de dud in apele unui lac de munte, sa prinda sufletul vailor si racoarea zapezilor. Acum il adusese la vale si il usca pe prispa, pe pat de frunze de izma. Nu avea mai mult de o kila polobocul si parea un lucru de mintea copiilor, dar batranul stia ca anul asta va culege numai o mana de prune, pe alese, coapte si dulci, fara urma de viermaciune.

Aprinse vatra odata cu primele raze ale rasaritului, ca tuica cea buna iese din aer proaspat de dimineata nealtoit de praful amiezii. Cu 5 zile inainte scosese un san de prune din fanul proaspat, le stropise cu miere de salcam si le aruncase in butoiul de dud, sa prinda iz de tarie. Acu trecu pitroceala aromata intepator in instalatia veche de cateva vieti intregi de om, se aseza pe scaunelul mic si noduros din nuc si incepu sa asculte bolboroseala crescanda a lichidului.

Dupa ceva timp se repezi cu aceeasi cana de tabla in izvorasul firav de la gura tevii. Inainte de a gusta isi aminti de vremurile in care se uita nestiutor la toate astea. Mai bine de o suta de ani de-atunci, toti pentru picaturile din cana indoita. Gusta. Lacrimi de fericire se prelinsera pe obrajii batranului, din ochii inchisi cu evlavie.  Reusise o tuica pentru zei. Acum putea sa moara linistit.

Ceea ce, ca un om de cuvant ce fusese intotdeauna, facu destul de repede, nu inainte insa de a sigila cu ceara polobocul patruns de ape de munte si de a lasa pe un petec de hartie testamentul cu o singura dorinta, sa il ingroape cu tuica lipita de piept. Se gandise mosul ca mergea unsa tuica pentru Sf.Petru de la poarta raiului, pentru un loc mai lipsit de griji, acolo, peste nori.

Petru trase o dusca zdravana si gustul pretios mai ca il facu sa pice in genunchi. Isi sterse musteata cu cotul manecii si rasufla zgomotos.

- Ahhhhhhhh! spuse cu o incantare vizibila. Strasnica tuiculita!

Petru ista nu era nici pe departe sfant, mai ales cand ajungea in grajd cu Ileana lu Bujor, in rest om de nadejde si gropar serios de felul lui. Si om serios fiind, nu a priceput de ce sa se iroseasca un poloboc plin cu tuica de nea Ion, ai mai buna din tara, asa ca a trecut peste dorinta de om nebun si a insfacat licoarea, inainte de a-l tapeta cu pamant pe tuicarul nostru linistit.

De unde sa stie bietu gropar ca Sf. Petru, care astepta tuica batranului cu pofta mare, i-a rezervat deja un loc incins in talpa iadului, dupa un telefon la receptionerul Michiduta ( care-l mai servise in vreo doua randuri ) ?

   Era pe vremea cand praful drumurilor de tara era inca starnit de copitele cailor naravasi si rar, rar de tot, vedea vreo urma de cauciuc mecanizat, si daca vedea, cu siguranta nu era Jeep-ul unui Ceafa Lata, ci mai degraba vreun vehicul al armatei. Cum ar veni, ziua aceea innourata era la intretaierea epocilor de traditie si progres, cam pe cand incepeau iubitorii de egalitate sa se manifeste mai vijelios.

Ei pe vremea aia in Moldova, tinut care are obiceiul sa tina mai mult cu dintii de traditie decat oricare altul, mai salasluiau vlastarele drepte si puternice ale oamenilor simpli, si anume haiducii codrului verde si ai stelelor curate, fii de doina si lacrima de fluier.

Un nume starnea cu precadere spaima in ultimii boieri ai neamului, acei scarbavnici supra-ponderali care se lafaiau toata ziulica in matasuri si gramezi de galbeni, in timp ce zilieri platiti cu un codru de paine le munceau mosiile. Nu o sa il desconspir fiind prea bine ascuns in memoria mea elefantina ca sa il scot la suprafata.

Cu vreo cateva zile in urma haiducul anuntase prin viu grai ca il va calca pe boerul Stroe, pentru zgarcenia de care a dat dovada la stransul viei si ca o sa il invete minte ca butoaiele bolfoase de rosu dulce, se platesc, nu se umplu pe degeaba. De atunci boerul a tocmit niscaiva soldati sa ii pazeasca zi si noapte conacul, daca e sa spunem pe de-a dreptul nu i-a platit pe ei, ca erau multi ci pe seful de cazarma al Falticenilor, care i-a trimis cu draga inima vreo douazeci de haidamaci numai buni de dat cu pusca.

Ceata de viteji nu facea mare lucru, adicalea nu facea mai nimic, stand tolaniti toata ziua ori prin curte , scobindu-se in nari si zgaindu-se la fetele care trebaluiau in ograda boernasului. Cand se ridica soarele de-amiaza, dadea in ei un somn adanc, mai ales in cei doi care faceau de garda in fata portilor.

La fel s-a intamplat si acum, chiar daca soarele nu se vedea de nori. Probabil din pura obisnuinta, cei doi soldati se trasesera sub ciresul de la poarta si acum sforaiau agale tinand companie zgomotului facut de morisca din varful portii.

Cu o miscare scurt, o cizma eleganta si stralucitoare, de ofiter il izbi in picior pe unul dintre vigilentii gardieni.

- Care dracu da, ma? iesira suierand niste vorbe abia articulate dintre buzele umflate de somn si tuica ale soldatului de elita.

- Colonel major Buzescu! se aude atat de tunator ca tremura si ciresii, saracii, desi ei nu adormisera in post.

Cei doi adormiti sar ca electrocutati in sus si se chinuie sa arboreze o pozitie teapana de drepti, in fata colonelului. O figura dura, de militar de cariera, cu niste ochii de otel, ii priveste cu dezgust.

-  Ma nenorocitilor asa reprezentati voi armata romana? Gunoaielor, ca acu va dau la curtea martiala si nici dracu nu va mai scoate din beci. Scuturati-va uniformele de praf, jigodiilor. Tu, deschide poarta.

Soldatul nici nu mai stia ce sa faca mai repede asa ca deschise poarta in timp ce se lovea cu cealalta mana peste coapse sa scoata praful din vipusca. Cu un mers apasat, cizmele elegante, lucioase si ofiteresti intrara in curte, unde restul soldatilor se trezisera speriati de tunetele ofiterului superior, si se uitau inca buimaci de somn unul la altul.

-  Ma nemernicilor, mai am putin si scot pistolul din toc si va impusc pe toti. Ce e cu tinuta asta, afaraaaaaaa! Toti, pas de defilare, pana la capatul ulitei si inapoi, pana ies. Unu daca iese din ritm, v-a luat buha pe toti. Marssss!

Nu degeaba ii antrenase mama armata cu atat spor, au sarit baietii ca felinele spre poarta, inghesuindu-se cate 4 odata printre stalpi, numai sa scape de privirea otravita a colonelului. Pe ulita s-au pus in randuri tot de patru si da-i dreptul stangul, apasat si militareste, de i-ai fi banuit chiar de oarecare capabilitati militare.

Colonelul fara sa isi piarda in nici un fel demnitatea cu ocazia spurcatelor vorbe folosite, o ia pe scari, si isi introduce cizmele elegante, lucioase si ofiteresti, in conac. Primitorul il conduce in odaia boerului, care comanda imediat niste serbet de trandafir si apa rece.

- Am venit cu treburi oficiale, nu am timp de serbet, pune sa nu fim deranjati.

Boerul se uita la ofiterul din fata lui, pe care nu il mai vazuse niciodata si se gandeste ca iar i-a trimis netrebnicu din targul Iesilor, unu sa ii ia parte din agoniseala, pentru interese de stat. Nu cracneste de nici un fel, si tot numai zambet, urla la slujitori sa nu fie deranjati.

Colonelul inchide usa si se aprope de el. Scoate pistolul din toc si il propteste intre ochi.

- Burduf de untura, ti-am spus ca vin dupa tine daca nu iti platesti oamenii cu dreptate?

Cu buzele inclestate de groaza, boerul pricepe ca in fata lui, la capatul celalalt al tevii pistolului, sta chiar haiducul cel groaznic.  Incearca sa lege doua cuvinte dar nu iese nimic pe gura, atat e de speriat.

-  Inca nu stiu ce sa fac, sa iti bag un glont in scafarlie sau sa iti iau numa lada cu galbeni de sub sofa?

Nici nu s-a mai gandit boerul de unde aflase haiducul de lada cu galbeni, ca imediat a dat pe gura, obosit si tremurat ” banii, banii…”.

-  In genuchi miselule!

Boerul se arunca la podea.

- Tine capul in jos si nu te misca.

Boerul se executa. Simte cum haiducul ii pune ceva pe gat, nu foarte greu si nici foarte stabil.

- Ai grija, ca i-am scos cuiul, asa ca sa nu te puna dracu sa te misti pana nu plec eu, ca nu mi-a venit inca ceasul.

Boerul ingheata. Se chinuie sa nu isi miste nici un muschi, nici macar falcile cand rasufla, ca sa nu pice cumva grenada si sa il trimita direct in pucioasele iadului. Aude cum haiducul colonel scoate lada de sub pat si apoi o taraie spre usa si o lasa la iesire.

Apoi vede in fata ochilor cizmele lucioase, elegante si ofiteresti.

- Daca te apara dracu si nu pica grenada, sa iei aminte la ziua de azi si sa iti platesti oamenii cu dreptate, ca de nu, ma intorc si nu te mai las in mainile celui de sus, te omor chiar eu.

Iese colonelul taraind ladoiul dupa el, urla la un grajdar sa vina sa il ajute si scoate lada pe poarta. Cei douazeci de soldati, defilau falnic pe ulita cu privirile de vultur indreptate spre colonel.

-  Stop. Pe loc repaos. Voi doi, ia urcati lada asta in masina. Care e soferul?

Unul mai smoliu la fata saluta teapan.

-  Bun. Urca la volan. Unu sa vina cu calul in spate.

Toata lumea se execta militareste si in cateva clipe praful ulitei e starnit atat de motoarele masinii cu care venisera soldatii cat si de copitele calului negru cu care venise colonelul in inspectie.

Dupa ceva timp, neauzind nimic de la boer, o slujnica intra in odaie sa vada daca stapanul a adormit sa poate si ea trage o fuga sa isi alapteze pruncul. Cand intra il vede e boer, mort de frica, lac de sudoare, alb la fata si cu maxilarele inclestate, tinand in echilibru pe gat, o barabula.

Da aceasta povestire nu este despre vremuri apuse, nici despre boieri, nici despre haiduci ci despre rolul salvator pe care  l-a avut cartoful in istoria oamenilor simpli ai acestui popor obidit. Ne-a tinut de foame si de instrument al dreptatii din negruile timpurilor si pana azi in vremuri de criza.

- Slava tie, Cartoafe!

PS- daca sunteti curiosi, masina si cei doi soldati au disparut fara urma, unii zic ca s-ar fi inrolat in ceata haiducului, altii zic ca ar fi fugit la lesi, dupa ce li s-a dat drumu, de frica armatei…

si ca sa nu ramaneti cu o parere neaparat buna despre vitejii haiduci, tin sa va spun ca sunt unii care tin foarte mult la pielea lor si, cand sunt incercuiti de iubitorii de egalitate, adica comunistii, se predau si incheie un targ, unde cunostintele lor de luptatori de gherila, le aduc multe avantaje; din pacate nu aceleasi avantaje aduce targul rezistentei anti-regim din Apuseni, infranta intr-un final cu ajutorul fostilor haiduci.

   In Bucovina si Moldova, barbatii sunt mai barbati cand incepe primavara, in rest nu stiu, dar cand dau ghioceii sigur. In timp ce in restul tarii, masculii feroce nu vad primele licariri oferite timid de soarele abia dezghetat din cauza umbrei facute de pantoful femeii, la noi barbatul zambeste larg de martisor.

Da pentru ca intre Ziua lu Valentin, a lui Dragobete si 8 Martie, are si el o zi. Din pacate asa cum civilizatia magnifica din capitala si alte zone deosebit de dezvoltate din sud cucereste tot mai mult saraca si inapoiata Moldova, tare ma tem ca si traditia asta o sa se piarda si barbatii bucovineni si moldoveni o sa piarda momentul de respiro dintre zilele negre.

De 1 Martie barbatii primesc martisoare, ei sunt felicitati ca au adus primavara, ei umbla tantos si sunt pupati pe obraz de populatia feminina. Pentru ca noi, astia din bucovina si moldova, meritam. Garnier, frate! Pai ce amintiri frumoase as avea eu acum daca datina asta nu ar fi existat?

Cum mi-as aminti eu cu placere de vremurile cand ieseam de la scoala ca un gheneral? Cu 50 de martisoare puse in piept, de abia puteam sa stau drept cu kilogramul de buburuze, trifoaie, si alte gambozenii greu atarnatoare?

Cat de dulci erau zecile de pupicuri de pe vremea pionerilor insotite de roseata in obrazi acolo unde era cazul, si cateodata de urlete dramatice provocate de patrunderea boldului prin camasa; asa doar doar om mai primi niste pupici in plus… ajungeam acasa cu haina facuta praf si o adunatura imposibil de descalcit de martisoare, pe care le scoteam in bulgare si le indesam intr-o plasa, de unde cand aveam nevoie trebuia sa ma chinui jumate de ora ca sa scot unul intreg.

Dulce traditie. Acu ce sa mai spun ca bietii bucovineni si moldoveni ajunsi pe plaiuri mai civilizate, au numai belele din cauza asta? Ca de 1 Martie se intampla sa vina acasa dupa un servici lung si obositor si dulcea stapana sa il astepte ghidusa dupa usa si sa ii sara la inaintare cu un zambet larg pe fata? Ei, hai ca nu e asa de rau. Imediat o sa fie.

- Iubiiii, ai venit acasa! Ce bine, ce mi-ai adus?

El, care crezuse ca zbantuiala e data de faptul ca e 1 Martie si zana tocmai se pregateste sa il pupe, sa il dezmierde, sa ii faca masaj, sa ii dea ceva dulce, sa il lase sa se uite la meci, ma rog toate lucrurile pentru care in mod normal, trebuie sa lupte cu indarjire, ramane blocat.

- Ha?

- Pai nu mi-ai adus nimic, nici macar un martisor?

El, inca buimac, se gandeste ca s-o fi lovit la cap cand repara caloriferul si a sarit peste o saptamana si, doamne fereste e deja 8 martie.

-  1 martie si tu nu stii… nici o atentie nu imi dai, parca as fi un obiect; si dupa cate fac pentru tine… cum sa nu imi aduci nici macar un martisor? Porcule! Sa te duci la ma-ta acasa asa, moldovean imputit ce esti.

El raspunde, nu dau pe post cum, dar se aud tunator, pe toata scara blocului cuvinte cheie de genul ” amnarul cui te-a facut ” ” pupaza de capitala ” “cruci, dumnezei, biserici, clanta usii” “chizda” ” te lipesc de lustra ” ” manca-te-ar viermii de parasuta materialista “.

Pusa in fata unui asemenea virilism impunator, de moldovan, pasarica se cam pierde, da telefoane la prietene sa intrebe cum si ce, aude si ea cum ca barbatul ei e obisnuit ca 1 martie sa fie al lui si se face neagra de suparare, asa ca se reprofileaza pe un reprezentant mai molcom al speciei, de aceeasi origine nobila ca ea.

Si uite asa pana si matisorul poate duce la inclestari culturale.

PS – luna asta articole mai scurte si probabil mai proaste, pe 31 e data limita pentru concursul HBO de scenarii, abia anuntat, asa ca incerc pana atunci sa scriu o capodopera care sa intre pe podium, deci asta e motivul; scuze cititorilor mei fideli, rog rabdare si astept martisoarele de la publicul feminin in comentariile de la acest articol. Pentru ca merit! )

O primavara blanda tuturor!

   Stii cum e cand iubesti pe cineva din toate celulele tale romantice si nu poti sa legi doua cuvinte, sau doua sms uri care sa ii arate respectivei primate cantitatea inimaginabila de sentiment pe care i-o porti?

  Daca stii, pune mana si cauta cuvinte mestesugite pe net, sau prin reviste, care sa arate sincer si personal, izvorat din adancul sufletului tau de Romeo sau Juleta cat de tare iti pretuiesti a ta jumatate de Sfantul Valentin.

   Si daca tot ai pornit la cautare, poate dai peste pagina asta, unde m-am gandit eu sa te ajut, in nefericirea ta de umanoid cu sentimente si fara exprimare.

   Benocleaza-ti cu putere retinele icisa sa vezi texte da mare arta, in functie de categoria din care cuplul face parte:

“  papusik dau pupik pe botik si pe fundik, findk u esti cea mai dulcik si frumusik d toate, eu love u de nu se mai poate “ ( generatia Hi5)

“ estiiiii viataaaaaa meaaaaaaaaaa, printesaaaaaa, moare toti dusmanii cand te stie cu mineeeeee, mancatias ochisorii fara numar, belea de frumoasa piranda “ (manelisti)

“  astept inserarea cu sufletul la gura, sa vina mai repede clipele in care ma desfat cu buclele tale, sub adierea vantului de munte, clipele in care ma pasiunea ma cuprinde si ma orbeste” ( pentru ciobani )

“ mi-e buzunarul gol, dar inima plina, sunt mai bogat decat inaintea crizei, doar pentru ca te am pe tine, iubita mea “ ( pentru finantisti )

“ suntem complementari ca doua unghiuri ale aceluiasi trapez, firele imaginare ale vietii ni s-au intersectat in mijlocul campului la proiectul de autostrada, intr-un vortex divin” ( pentru ingineri la drumuri si poduri )

“ mi-e mai usor sa imi imaginez viata fara soare, decat fara tine, fara ploaie, decat fara zambetul tau, fara aer, decat fara buzele tale. Te iubesc “ ( romantici incurabili )

“ daca te-as pierde, nimic nu ar mai fi la fel, viata mea ar fi de neinchipuit. Doamne-ajuta!” ( casatoriti >12 ani )

     Efervescenta asta de valentin mi  se pare mult fortata si aduce din ce in ce mai mult a artificiu de marketing;  nu sunt  nici  pe principiul  hulirii bietului  sfant sau al dragobetelui,  pe motivul ca toate zilele ar  trebui sa fie o sarbatoare a iubirii intr-un cuplu fericit, pentru ca o zi dedicata special nu e o idee asa de rea, dar cand ziua respectiva nu mai apartine cuplului ci unei isterii generale, parca prefer datele cu insemnatate proprie… pe care le uit, evident, ca doar sunt un barbat adevarat, dar daca se intampla sa mi le amintesc sau sa mi se aminteasca, parca ma simt mult mai cald si pufos in interior decat cu prilejul publicitatii din media a zilei iubirii.