Sa clarificam din primul moment ca textul nu este un review de revista ci o salutare a unei initiative aproape de sufletelul biliardistilor. Consider ca daca e vorba de proiecte ale unor prieteni este mai bine sa te dai destept in particoler )).

Povestea din spatele scenei e foarte simpla, o mana de oameni care practica biliardul, majoritar amatori s-au imprietenit fest si betonat avand diferite si variate intalniri biliardistice ad-hoace sau programate si trambitate cu mare fast. Ei si dintr-atata pasiune exploziva i-a copt unuia ideea (om care e si in domeniu asta al tipariturilor de ceva vreme) sa tranteasca o revista de biliard, nenicule, din simplul motiv ca nu e.

Nucleul ala de pasionati s-a vorbit, s-a sucit, s-a rasucit si a scos texte de domeniu, fiecare in stilul si dupa puterile lui. Vreau sa va spun ca mi s-a frant inima ca nu am putut intra si eu in acest nucleu, dar n-am stiut decat de idee si apoi de realizare, primul gand pe care l-am avut a fost, fir-ar al naibii de pustietati bucovinene, ca nu te mai baga nimeni in seama.

As fi vrut sa imi aduc si eu nepretuita mea contributie, dar va spun cu mana pe inima ca, spre surprinderea generala )), a iesit foarte bine si fara magnifica mea implicare. Ce contine? Tot ce trebuie. Tutoriale, interviuri, articole despre tacuri, pastile, cluburi, regulamente,tot.

Ce sanse de succes are ca aparitie in stare sa se sustina singura? Asta depinde de mentalitatea romanului. Daca afara exista cutii deschide unde bagi banu si iei ziarul, iar daca il intrebi pe consumator de ce plateste daca il poate lua pur si simplu, el va raspunde asa:

- ziarul asta eu il citesc pentru ca ma intereseaza, mi-e util; la ziarul asta lucreaza niste oameni, daca eu nu il platesc, intr-un final ziarul se va stinge si eu voi fi privat de informatiile din el; de aia.

La romani insa mentalitatea asta nu exista. Asa ca daca cei interesati de o revista de genul asta vor scoate banu si o vor cumpara, revista va merge si va deveni din ce in ce mai buna si mai completa, atragand poate si alte surse de venit, care sa ii garanteze un continut premium. Insa daca revista va fi luata de unu singur si va fi citita de toata gasca lui biliardista, asa vreo 20, exemplare vor ramane in plus si oamenii din spatele revistei se vor satura la un moment dat de pompat bani, pentru ca Bill Gates nu e implicat…

Orice initiativa intr-un domeniu care te intereseaza, inainte de a creste si a veni perfect pe gustul tau , trebuie sustinuta, mai ales daca e ceva nou. Daca asta se intelege, baietii nostrii nu vor munci degeaba.

http://www.biliard-magazin.ro/

V-am povestit ca port cu mare dragoste in piept o raceala criminala ( de fapt e o pneumonie dar hai sa nu folosim cuvinte urate) si dupa vreo doua saptamani de ignorat problema, ajungand intr-un punct unde cand tuseam eu picau comunicatiile in Bucovina asa de puternice erau undele sonore, am hotarat sa iau masuri.

Am cerut sfaturi in dreapta si in stanga, m-am uitat la televizor, pe internet, mi-am amintit de tratamentele de cand eram mic si am purces la razboi. Am baut ceaiuri care de care mai scarboase, tragand concluzia ca ierbivorele, in special vacile au niste gusturi, sa ma scuzati, de tot rahatul. Presupun ca ceaiurile respective nu pastrasera chiar tot gustul de fan si tot oribile erau indiferent cata miere bagam in ele.

Am halit ceapa cu kilogramul sa pice raceala in fund de la iuteala, am mancat citrice mai ceva citrocopitec (animal mitologic african care se hraneste numa cu portocale si mandarine si doar foarte rar cu creier de nigerian), am bagat sodou, am bagat miere, am bagat tot ce se putea, in afara de untura de bursuc de care, slava domnului, nu s-a gasit. Lapte de magarita inca mai astept.

Am stat cu mamaliga fierbinte pe piept, atat de fierbinte ca a luat foc haina de deasupra, de mi-au iesit ochii si inca mai miros a porumb de zici ca toata ziua raschetez ceaune…

Pe langa toate astea am tinut cont de absolut fiecare sfat pe care l-am primit, adunand un spectru atat de larg de medicamentatie ca as putea deservi timp de o luna, in orice problema populatia unui sat mic. Antibiotice de toate culorile si marimile, siroape si antitusive, expectorante si uscante, medicamentatie care sa ma protejeze de antibiotice, medicamente pentru refacere respiratorie, medicamente pentru facut tusea mai puternica, etc, etc…

Si asa am bagat 10 zile in mine, tot. Printre efectele secundare ale medicamentelor respective se afla cam orice chestie nasoala la care te puteai gandi, de la halucinatii si lesinuri, la voma si probleme budiste, la perforarea organelor interne, la impotenta, pana la moarte. Ei dar astea nu ma intereseaza eu, probabil din cauza combinatiei pe care am gandit-o, am bucuria sa anunt un efect secundar cu totul si cu totul special.

Doamnelor si domnilor, as vrea sa ma numiti de azi Supervolt, sau Incredibilul Stecher, sau Priza Invincibila, ma rog orice nume de super eour va vine in gand doar sa aiba legatura cu electricitatea, am gasit: ELECTRONUS.

Pe finalul tratamentului si pana azi( adica vreo 2 zile dupa) am inceput s observ cum ma curentez de tot si de toate. Ar mai fi cum ar mai fi daca m-as curenta numai atingandu-ma de metal dar si daca atinc o bucata de mobila tot face poc. Mi-am dat jos geaca sa o pun pe scaun cum a atins spatarul, buf, flama.

Am pus mana pe telecomanda, buf, scanteie. Am dat drumu la dus, fulgere prin cada. Partea buna e ca schimb canalele la televizor clipind din ochi ca telecomanda nu mai merge. Efectul e din ce in ce mai puternic si deja a inceput sa faca victime. Uite azi am vazut un motanel tare frumusel si desi nu ma oor dupa matze m-a pus naiba sa il mangai.

Motnaul era un tomberonez de asta european, cu blana normala, un pic tarcat. Ati vazut vreodata unu din asta sa se transforme instant in persan? Saracu de el nu era invatat sa mearga cu blana aia asa ca se clatina de colo colo… mi-e frica sa nu creasca super puterea mea pana acolo incat sa nu mai poata fi controlabila si sa fiu un pericol pentru umanitate.

A dracu antibiotice!

In 2009 romanii ies pe piata cu un nou concept de cauciuc, care va lua prin surprindere industria mondiala, oferind o alternativa ecologica, chiar organica as putea spune, caucioacelor clasice. Prototipurile contin trei straturi supraetejate, obtinute prin frecare si rulaj constant din materii prime cum ar fi humus, fibra vegetala si molecule de H2O.

Va invit sa urmariti noul cauciu la lucru, in conditii extreme si va asigur ca tinuta de drum este excelenta iar capacitatile de amortizare sunt aproape de cele ale unei perne de aer, facand drumul extrem de lin si relaxant, mai jos:

Daca nu ati ghicit asta e o secventa din episodul 3 al aventurii noastre.

Ei nu este chiar cel mai bun birou pe care mi-l pot imagina ( sper ca odata sa pot pune poza si cu acela) dar este destul de aproape:

  Am cumparat o lingura de lemn. Simpla si alba, fara nici un model, sculptata destul de lenes si aproape deloc nefinisata. Cu 5 lei, am luat linguroiul. De la o batrana din parcarea supermarketului unde am facut cumparaturile pentru partida de pescuit in care sunt plecat.

   Am expus de atatea ori cum nu suport eu babele si mosii care cred ca doar pentru ca au trait un secol trebuie sa aiba respect si drepturi in plus de la toti si fata de toti ceilalti… ce nu am spus pana acum este sentimentul de caldura care ma moleseste de cate vad o batrana sau un mos care trec sfios prin existenta, au ramas asa cum era din totdeauna, fara sa creada ca sunt mai destepti sau mai buni doar pentru ca ani de zile nu au reusit sa decedeze.

   Nu pot sa refuez vreodata ochii unei babute care ma roaga sa o ajut si eu sa isi castige niste ultime clipe linistite, ca e vorba de o lingura de lemn prea scumpa pentru cat de urata e, ca e vorba de niste oua, dau chiar daca sunt ultimii bani pe care ii am in buzunar; faptul ca la varsta asta nu ai incetat sa muncesti si incerci sa iti castigi vrednic painea este un semn al unui sange de om adevarat, de om care intelege firea si valoarea lucrurilor, de om neatins de nesimtirea societatii in care traim.

  Am luat lingura imagindu-mi un mos carunt la fel de batran ca baba, cum sta pe bancuta din fata casei si ciopleste cu un briceag cu maner de corn, pe care il are de cand era baiet falnic, la linguri de lemn; si face una pe zi ca ochii nu il mai juta… am luat lingura fara sa ma targuiesc, gandindu-ma ca platesc pentru un zambet almosului cand vine babuta cu banu acasa.

   Acu ca lingura era cumparat de la niste mestesugari la pret de engros si babuta era de fapt o comercianta deghizata… cine stie? Pentru mine brandul era imaginea de mai sus, la fel cum cand vad cersetori batrani, stiu ca majoritatea nu au avut rusine si simt nobil toata viata, dupa smecheria si lipsa de duiosenie din glas…

   V-am spus de ce am luat lingura si va las, ca sunt in drum spre Prut, de unde voi reveni peste cateva zile cu noi aventuri de povestit.

   Doua perechi de ochi, una tanara si nerabdatoare, alta imblanzita de ani si parca adunand toata rabdarea din lume, stateau lipite de teava subtire. Incet, ca o picatura de roua pe un ac de brad, in buza metalului se naste un strop firav, cristalin. Imediat, cu un sfarait scurt, stropul se schimba intr-un fir aburind si coboara cu zgomot intr-un ciubar de lemn.

Batranul impinge repede o cana de tabla sub izvorul fierbinte, o umple de o unghie si apoi o trage zambind pe sub nasul nepotului. Aroma dulceaga ii falfaie narile pustiului si il  face sa arda de curiozitate cand il vede pe mos inspirand adanc apoi sorbind cu ochii inchisi din cana, cu o miscare aproape religioasa.

Multi ani mai tarziu, cand deja stia totul despre extragerea licorii magice, de la ingrijirea prunelor pana la stransul doagelor pe butoiul de dud, batranul i-a oferit pentru prima data cana. A luat-o aproape cu frica si, repetand exact ritualul pe care il vazuse de atatea ori, a sorbit o inghititura. Corpul i s-a aprins imediat sub taria bauturii, a simtit furnicaturi pana in varful degetelor, iar dupa o clipa s-a trezit invaluit in mirosul prunei brumate, mangaiat de vantul diminetii si de fosnetul fanului proaspat. Atunci a inteles baiatul ce rost aveau toate pregatirile dinaintea fierberii cazanului la foc incet de vatra.

Peste un veac a trecut de atunci. Nepotul are 123 de ani si e cel mai batran om din catun. Tuica lui e la mare cautare pentru ca mai dulce si mai buna nu exista, asta pe de o parte, dar si pentru ca vitalitatea uimitoare a tuicarului cu atat amar de ani in spate, e pusa pe seama bauturii, asta pe de alta parte.

Stiti cum e omul cand e vorba de viata lunga, ar manca si pilitura de fier daca ar crede ca ajuta.  Altceva insa il tine atat de ager pe tuicar, o dorinta veche care i s-a infiripat in piept inca de la prima sorbitura, cand i s-a nazarit lui ca pe langa simfonia aromelor si gusturilor care ii molesisera firea, ar mai putea fi cateva, inca vro doua-trei nuante, pentru licoarea perfecta.

Mii de combinatii, de la o frunza de menta scapata in butoiul de dud, la crengutele de merisoare lasate in fanul unde stateau prunele la inmuiat,  pana la tufele de iasomie plantate sub prunii batrani, sa prinda parfum coaja de fructa, a incercat tuicarul si, in fiecare an, licoarea era tot mai buna, tot mai aproape de gustul perfect. Asta il tinea pe batran in viata.

Anul asta soarele fusese bland si lung, prunele zemoase si inchise, iasomia explodase de flori, fanul era mai fraged ca niciodata, pana si ploaia era mai curata ca apa de izvor. O iarna tinuse batranul un poloboc mic de dud in apele unui lac de munte, sa prinda sufletul vailor si racoarea zapezilor. Acum il adusese la vale si il usca pe prispa, pe pat de frunze de izma. Nu avea mai mult de o kila polobocul si parea un lucru de mintea copiilor, dar batranul stia ca anul asta va culege numai o mana de prune, pe alese, coapte si dulci, fara urma de viermaciune.

Aprinse vatra odata cu primele raze ale rasaritului, ca tuica cea buna iese din aer proaspat de dimineata nealtoit de praful amiezii. Cu 5 zile inainte scosese un san de prune din fanul proaspat, le stropise cu miere de salcam si le aruncase in butoiul de dud, sa prinda iz de tarie. Acu trecu pitroceala aromata intepator in instalatia veche de cateva vieti intregi de om, se aseza pe scaunelul mic si noduros din nuc si incepu sa asculte bolboroseala crescanda a lichidului.

Dupa ceva timp se repezi cu aceeasi cana de tabla in izvorasul firav de la gura tevii. Inainte de a gusta isi aminti de vremurile in care se uita nestiutor la toate astea. Mai bine de o suta de ani de-atunci, toti pentru picaturile din cana indoita. Gusta. Lacrimi de fericire se prelinsera pe obrajii batranului, din ochii inchisi cu evlavie.  Reusise o tuica pentru zei. Acum putea sa moara linistit.

Ceea ce, ca un om de cuvant ce fusese intotdeauna, facu destul de repede, nu inainte insa de a sigila cu ceara polobocul patruns de ape de munte si de a lasa pe un petec de hartie testamentul cu o singura dorinta, sa il ingroape cu tuica lipita de piept. Se gandise mosul ca mergea unsa tuica pentru Sf.Petru de la poarta raiului, pentru un loc mai lipsit de griji, acolo, peste nori.

Petru trase o dusca zdravana si gustul pretios mai ca il facu sa pice in genunchi. Isi sterse musteata cu cotul manecii si rasufla zgomotos.

- Ahhhhhhhh! spuse cu o incantare vizibila. Strasnica tuiculita!

Petru ista nu era nici pe departe sfant, mai ales cand ajungea in grajd cu Ileana lu Bujor, in rest om de nadejde si gropar serios de felul lui. Si om serios fiind, nu a priceput de ce sa se iroseasca un poloboc plin cu tuica de nea Ion, ai mai buna din tara, asa ca a trecut peste dorinta de om nebun si a insfacat licoarea, inainte de a-l tapeta cu pamant pe tuicarul nostru linistit.

De unde sa stie bietu gropar ca Sf. Petru, care astepta tuica batranului cu pofta mare, i-a rezervat deja un loc incins in talpa iadului, dupa un telefon la receptionerul Michiduta ( care-l mai servise in vreo doua randuri ) ?