Gardul unitatii era ingropat in zapada pana sus, iar dealul pe care statea era brazdat de un singur drum pana in poarta, taiat printre nametii inalti de un stat de om. Gerul era atat de cumplit ca flegma caporalului, cu care isi termina fiecare propozitie, ingheta in zbor.

Iarna asa de haina nu mai fusese de mult si mai toti soldatii erau cu moralul la pamant, stare strans legata de degeraturile din bocanci sau din partile expuse, ca manusi pentru nas inca nu se inventasera. In toata marea asta de amarati un singur aproape gradat era voios nevoie mare, de parea ca frigul nu-l atinge si ca ochii aia verzi si patrunzatori il apara si de ger si de ordinele date in batjocura.

Avea o fetita blonda si frumoasa, abia incepuse sa mearga cand plecase la unitate si daca va inchipuiti ca asta era motivul bucuriei, gresiti prapastios de tare; nu ca nu ar fi avut-o draga ci doar pentru ca barbatul isi dorea cu ardoare un baiet si dorinta putea sa i se indeplineasca in orice clipa.

Nu trecura nici doua zile si Dumitru primi telegrama mult asteptata… ii venise pe lume baietul. Fara absolut nici un cuvant, imbracat doar in camasa, tasni afara pe usa si se arunca in spatele unui camion care tocmai iesea pe poarta unitatii. Cateva ore mai tarziu, la apel, Dunitru era dat dezertor, spre uluiala tuturor caci, dupa cum va spuneam, nu parea sa o duca deloc prost in armata.

Dupa ceva timp de stat chircit printre cutii, inghetat la suprafata dar cald si fericit pe dinauntru, soldatul se arunca intr-un sant cand vazu ca troaca o ia la stanga in loc de tot inainte. Cum necum, mai c-o sanie, mai cu alta masina, ajunse spre seara la maternitate, unde intra valvartej, strigand in gura mare, cu lacrimi in ochi, unde mi-i baietu’?

Ei si acu’ vine intorsatura, telefonul fara fir care in mod normal functiona atat de bine ( nu dragilor nu mobil, ci telefonul fara fir clasic) avusese o eroare de retea pe la mijloc si telegrama plecase aiurea, de fapt nu era baiat ci tot o fata. Dunitru s-a intors, din nou fara nici un cuvant, fara sa vrea sa o vada si a plecat inapoi la unitate, la fel de apasat de iarna grea ca si cei pe care ii lasase acolo.

Bine facu’ ca de era baiat si mai zabovea cateva zile sa petreaca, ar fi ajuns in fata curtii martiale, asa in zorii zilei, capitanul i-a inteles necazul si nu a mai luat nici o masura.

Un sfert de veac mai tarziu, Dunitru a avut in sfarsit baietul pe care il voia, un nepotel urat ca noaptea, pe care l-a dus cu fanfara de la maternitate acasa si nu prin omat ci intr-o caldura cumplita de august senin.

Dom’le eu cand mananc apai mananc nu ma joc de-a hotii si vardistii… stomacul meu este la fel de exetnsibil ca o cocoasa de camila, dar mult mai rezistent el putand tine sub presiune si solide nu numai apa chioara. Consecinta imediata a crapatului in nestire, adicalea sporirea fortei gravitationale exercitate de propria-mi persoana asupra planetei, m-a ocolit cu desavarsire pana foarte aproape de prezent.

Cumva aveam metabolismul reglat la perfectiune, mananci cat incape si nuse prinde nimic… in facultate nu era nevoie sa merg cu tramvaiul daca batea vantul, ajungea doar sa imi ridic mainile si zburam lin pana la facultate sau bar, mai mult bar. Toti vroiau sa stau in patul de sus pe motiv ca daca pic, nu ma lovesc ca oricum plutesc ca o frunza pana jos.

A venit tragicul accident la baschet, soldat cu plecarea rotulei piciorului drept in vizita si cu consecinta foarte dureroasa de a nu mai putea pratica nici un fel de sport ( la orice incercare totul se termina la fel cu mine pe jos, secerat de rotula inselatoare si injurand de durere).

Cum cu activitatea intelectuala am lasat-o mai moale in ultimul timp, devenind om serios cu ganduri cotidiene si nu performante filozofico-culturale, nici aici nu prea mai se ard calorii, asa ca…

Dintr-o supla si agila gradina de barbat, tras prin inel si numai vana ( altii ar zice piele si os dar eu o sa merg cu numa’ fibra ) ) m-am transformat in vreo 4 ani de zile de cand s-a intamplat nenorocirea cu genunchiul intr-un pufos de Bucovina ( porecla deja intepenita in anumite cercuri). Acest tip de specimen, pufosul de Bucovina se distinge prin obraji de hamster, degete ca painea calda, o miscare lenta si apasata si mai ales printr-o circumvolutiune semisferica, valurita, dintr-un material elastic si foarte rezistent, numita in popor “burta”.

Pentru ca ma apasa psihic aceasta tranzitie dintre soimul stancilor si pufosul de Bucovina am hotarat ca e momentul sa fac ceva si cum gimnastica, joggingul, pilatesurile si alte prostii din astea ma plictisesc ingrozitor, iar sporturi adevarate cu scor si alte alea nu pot sa joc pana nu ma operez la genunchi, am gasit solutia. INOTUL.

Da, doamnelor si domnilor, la inot daca sunt atent nu imi sare rotula, iar de intrat in forma e perfect, pentru ca este cel sportul care foloseste cei mai multi muschi, inclusiv aia din burta, care la mine sunt foarte dezvoltati si inveliti. Azi a fost prima zi din abonamentul pe care mi l-am facut la o piscina micuta si selecta de hotel.

Odata ajuns acolo am masurat intinderea de apa superior, si m-am gandit cum o sa pot eu innota in ceva atat de mic, la viteza mea nici nu o sa imi dau seama cand ajung dintr-un punct in altul. Noroc ca nu mai era nimeni sa vada cum dupa trei ture imi iesisera ochii din orbite, limba-mi atarna lejer pana la piept iar urechile mi se invinetisera de la efort.

Noroc cu burta care m-a dus cuminte pana la scara de iesire. Pana la urma cum necum am facut 10 ture si sper in catvea vizite sa ajung la 100, probabil cam in acelasi timp in care o sa arat ca un Adonis.

PS. am vrut sa imi fac poza inaite si dupa, asa cum se poarta in cadrul oricarui antrenament serios, dar m-am gandit ca nu pot sa-mi las cititorii fara darul vederii dupa ce o sa deschida imaginea cu muschii mei abdominali in expansiune .

De cand am plecat din marea capitala, fortat de imprejurarile familiale, nu mai produc mare lucru financiar vorbind. Imi vine greu sa ma angajez pe posturi slab platite si sub pregatirea prezenta in capul subsemnatului, asa ca prefer sa lucrez la nebunii de ale mele, chestii mari mult mai potrivite pentru echipe de multi oameni.

Evident nu am ce raporta la o intrebare de genul ” acum ce faci?” decat o singura data, pentru ca datele problemei nu se schimba pe o perioada de cateva luni, cat imi ia sa termin un proiect si mi se pare absolut inutil sa vorbesc sa spun acelasi lucru, asa ca raspund mai scurt, lucrez la ale mele…

In general sunt perceput drept un tip caruia nu ii place la nebunie munca, ba chiar deloc, plus ca nu a muncit din greu vreodata; ei prima parte a parerii obstii o imbratisez cu drag pentru ca nu mi se pare normal sa iubesti munca, sa iubesti o idee, finalizarea unui proiect, sa iti pui sperante in el, da, munca efectiva nu.

In schimb cu partea a doua nu ma impac deloc, ma gandeam ca, dintre prietenii mei am, din cate am vazut, poate cea mai mare capacitate de efort sustinut in a face ceva, ajungand cateodata la programe aproape inumane, gen dormit 4 ore in 3 zile si restul munca non stop inclusiv in timpul de mancare. Si poate nu ar fi cine stie ce daca as avea ritmul de munca a melcului octogenar, dar din nou, maniera in care inteleg munca este “daca muncesti, muncesti” daca freci menta, freci menta, nu ambele odata.

Si atunci de unde vine perceptia asta? Sa fie din timpul facultatii cand invatam extrem de rapid in timp ce altii se chinuiau cu zilele? Sa fie tot pe motivul rapiditatii in sensul ca fac repede ce am de facut ( imi amintesc de jobul meu ca web designer cand in 2,3 ore terminam taskuri ce erau gandite pentru 8 ore si apoi spuneam linistit ca e gata si m-as cam duce, iar sefu’ se chinuia sa gaseasca si altceva ca deh, daca omul a facut in 3 ore tot si nu a tras mata de coada din 5 in 5 minute ca sa le intinda inseamna ca nu a muncit cu adevarat) ?

Sau sa fie pentru ca nu am obiceiul sa ma plang continuu de cat de mult muncesc si ce sarcini titanice am in fata la absolut tot cercul de prieteni? Cred ca mai degraba de asta. Ma intreaba careva ce fac cand trag tare raspund ” uite muncesc pana pic jos” si consider ca am dat raportul, nimeni insa se pare ca nu ia in serios o afirmatie atat de putin detaliata si aruncata ca ceva normal.

Ani de-a randul nu m-a deranjat perceptia asta pentru ca nu consider un titlu de glorie capacitatea de a munci foarte intens pe o perioada sustinuta, insa a inceput acum sa ma irite din motive practice.

Dupa cum spuneam la inceputul postului nu produc mare lucru, sper eu temporar,iar realitatea asta cumulata cu perceptia ca eu sunt un tip certat cu munca, duce pentru unu-doi prieteni la concluzia ca timpul lor este mult, mult mai important decat al meu si de aici o serie de consecinte suportabile la inceput dar devenite teribil de iritante pe parcurs si ajunse la punctul de fierbere fix ieri.

Cand un prieten nu stie sa faca ceva, iar tu esti oarecum titrat in respectivul domeniu, e mai mult decat normal sa iti ceara ajutorul bineinteles in limitele unui consum de timp si efort normal. Aici nu e vorba de importanta timpului fiecaruia ci de faptul ca omul nu stie sa faca acel lucru si tu poti sa il ajuti.

Chiar si in situatia asta, pe deplin de inteles, daca prietenul te ia ca si cum tu ai fi liber tot timpul si la dispozitia lui, e deranjant, adica un pic de curtoazie si eleganta nu strica, nici macar intre prieteni, chiar daca esti intr-adevar liber si freci menta si cu atat mai mult cand nu esti.

Poate va ganditi ca o situatie de asta m-a adus pe mine in punctul de fierbere  si ma considerati oarecum rigid si prins in niste norme care nu ar trebui sa existe intre prieteni, sunt curios daca va pastrati parerea dpa ce va relatez exactamente cam de ce m-am nervat.

Hai sa luam exemplul prietenului care m-a adus la efervescenta si sa-i lasam pe altii deoparte. Sa spunem ca ai un omulet oarecum lent in ce face, in sensul ca la felul in care sunt obisnuit eu sa ma misc, atat ca organizare cat si ca ritm efectiv, omul nu ar rezista in echipa cu mine la un proiect nici 2 zile ( intrebati-l pe Noone cum e  )) ). Deci putem spune ca uitandu-ma la modul lui de a-si organiza timpul, de a freca menta ore in telefon, de a sta ruland scenarii in cap despre diferite chestii sau facand acelasi rationament sau actiune de research de o suta de ori in multe multe zile, fara sa ajunga la vreo concluzie sau sa se vada vreun rezultat, ca nu sunt prabusit de admiratie si in nici intr-un caz nu il consider un model de folosire eficienta a timpului personal.

Asta nu e treaba mea dar are o relevanta masiva asupra motivelor din care am ajuns sa trag linie.  Cumva din cauza faptului ca, nu-i asa eu stau in casa la calculator si frec menta, prietenul in cauza a ajuns sa imi paseze cam orice e legat de calculator, ma refer la chestii care consuma timp dar care le poate face ( si chiar le face cand e ceva placut pentru el, de exemplu ore de intrat pe paginile dedicate hobby-ului sau) inclusiv cautari pe google, de locatie sau de orice altceva, introdus date in varii portaluri pentru ca deh eu tastez mai repede si imi ia mai putin timp, etc etc.

Partea extrem de iritanta este ca se pune singur, dintr-o comoditate si dintr-un stil de gandire potrivit unui pustan de clasa a 9-a caruia au inceput sa ii zburde hormonii, in situatii care trebuie rezolvate uite atunci, in ultimul moment, chiar daca stie de o saptamana, luna sau an de ele. In afara de faptul ca mi se pare teribil de gresit sa arunci constant spre un prieten chestiile care nu ti-e comod sa le faci, preferand sa folosesti timpul uitandu-te sa spunem la poze pe net, doar pentru ca ala le-ar face mai repede ca tine, chiar daca prietenul chiar sta degeaba.

Dar cand freci un om care sta pe calculator de ii iese pe nas in fiecare zi muncind la niste chestii repetitive, adica exact ce il oboseste si mai tare, cu toate cacaturile pe care tu ai fi perfect capabil sa le faci dar nah, nu iti e comod ( normal ca e mai usor sa ti le faca altul) mi se pare ca intreci limita unui bun simt de baza.

Si mai iritant este cand esti sunat din masina ca deh, omul e ocupat pe drum si trebuie sa faci chestii rapid ca omul nu stie unde sa ajunga, nu stie un numar de cont care trebuia sa il stie, etc…. fratele meu e treaba ta, in seara dinainte nu sta si freca buha in telefon 2 ore sau pe net uitandu-te la aceleasi poze la care te uiti de ani de zile si cauta-ti informatiile, noteaza-le si gata, nu e asta comportamentul normal?

Pe langa toate astea mai are si un repertoriu de replici absolut ingrozitor din punctul meu de vedere, pe care le spune in gluma dar oarecum cu un aer de normalitate; adica daca ii faci o chestie pentru el si la un moment dat vezi ca iti consuma prea mult timp si ii spui data viitoare nene faci tu asta, iti raspunde ” pai stai, tu vrei sa ma pui la treaba?” ; merge ca gluma o data, de doua ori, dar cand vezi ca devine raspuns clasic si il mai vezi folosit si cu altii, sau completat cu ” eu mi-am gasit om” ca si cum si-ar fi gasit angajat, incepe sa nu iti vina a crede.

Ca sa va explichez situatia de ieri, situatie in urma careia prietenul meu va avea multe surprize de schimbare totala a comportamentului propriu, a mers cam asa:

Primesc telefon din masina pe la amiaza, cand eu aveam deja 4 ore la activ de editare audio deci eram monstruos de terminat psihic ( ganditi-va la ascultat replici de 10-15 secunde de zeci de ori, comparat si gasit care dintre cele 3 variante identice e mai bun, iar dupa aia lucrat pe graficul sunetului sa ii corectez eventualele pocnituri de fundal) cu “esti ocupat?”.

Da, raspund eu si adaug din politete “de ce?”. Omul in loc sa intrebe eventual cand sunt liber sau sa o lase balta, imi da repede motivul, bineinteles imperativ, cum ca dom’le trebuie sa se inscrie undeva e ultima zi, nu stie conturile, nu stie exact procedura ca el nu a apucat sa se uite ( stiind de peste o saptamana de respectiva chestie). Negru de nervi i-am spus bine omule ma uit si revin in 10 minute; el foarte elegant, a, nu-i nevoie chiar acum ai timp pana la 5… ei du-te tu..??..

Dupa ce l-am informat ca se pate online a zis ok si s-a terminat discutia. Urmarea a fost ca de la 10 si ceva pana la 11 si ceva noaptea eu a trebuit sa completez inscrierea online pentru ca el nu se descurca. Cum a ajuns la concluzia asta, a deschis pagina si s-a uitat la ea, cateva minute, in timp ce persoana mult mai in masura sa fie apelata la ora aia, dormea de oboseala, lucru absolut normal dupa o zi de munca sustinuta.

Dar stau si ma intreb sunt eu batut in cap si gresesc cand mi se pare normal ca intr-o situatie de asta sa stai pe respectivul site, sa te uiti din timp, sa vezi care e treaba, sa pierzi din timpul tau o ora, doua, cate trebuie ca sa vezi cum se face si daca chiar nu te descurci sa ma rogi pe mine sa te ajut? Si sa ma rogi in sensul daca poti azi,maine, cand am eu timp, nu acuma?

Am stat aseara si am analizat foarte in detaliu situatia ( nu mai vorbesc ce nervi mi-a facut ) si am ajuns la concluziile urmatoare:

- eu sunt un terchea-berchea, frecator de menta, al carui timp este deosebit de neimportant;

- am ajuns un fel om la dispozitie;

- prietenul meu nu are alta viziune decat cea proprie si personala si nu are absolut nici o capacitate sa vada lucrurile prin prisma altcuiva si continua sa gafeze pe multe alte planuri, facand observatii de un ridicol rar tocmai pentru ca nu se analizeaza pe el insusi absolut deloc.

Actiuni? Eu m-am decis pentru niste nu-uri deosebit de calme indiferent de situatia data, o fi altele mai bune?

Imi amintesc cu placere de oboseala adanc placuta dupa o zi de munca la camp, cand rememorand intinderea lucrata mi se umfla pieptul de mandrie de cata harnicie am putut da dovada.

Enervat la culme de gustul si pretul leguminoaselor care apar in ultimul timp pe piata, aduse de prin tarile calde si fara nici un gust, m-am hotarat sa imi fac si eu doua straturi unde sa imi pun de toate felurile si soiurile de chestii agricole. Asa ca sambata de dimineata am purces la munca, dand la sapa, harlet, grebla, carand buruieni cu cosarca, tras de straturi, pus seminte si tot ce trebuie pentru o cultura deosebit de gustoasa.

Numai cand ma gandesc la ce mancare poate sa faca un bucatar ca mine din chestii crescute cu manuta lui imi lasa gura apa, deja visez crap pe pat de morcovi perpelit in sucuri aromate, sarmalute in oala de lut , stufat de miel cu usturoi de gradina fix 36 de coronite si asa mai departe.

Va spuneam la inceput de oboseala aia placuta din tinere… acum e doar agonie, doua nopti nedormite din cazua durerii fenomenale de maini ( parca mi se desprinde carnea de pe os, rezultatul a n ore de dat la sapa, inclus doua sape rupte, nu coada, ci metalul..), o durere de spate care ma impedica sa ma aplec, o durere de gat care ma impedica sa ma uit in lateral si o durere teribila in suflet la gandul ca sunt atat de iesit din forma.

Dar totul va merita cand voi culege roadele muncii titanice, moment in care va voi da poze atat cu ele cat si cu deliciile din ele. Spor la munca ) !

Ps. am uitat da sau raportul : 17 straturi, jumatate semanate, jumatate care asteapta aparitia rasadurilor; rozmarin,tarhon,menta, patrunjel de radacina si de frunza, marar, pastarnac, sfecla rosie, ridichi,ceapa rosie si alba, morcov de trei feluri, usturoi, una capsuna cataratoare de mare efect, urmeaza castraveti, rosii, mazare si fasole bruna ( e prea rece acum pentru ele), cam atat daca nu am uitat ceva .

Dupa  cum ati observat am intrat intr-o  mica pauza de blogging, absolut si ultra necesara. Zilele astea sunt la Bucuresti unde ma relaxez dand cu tacul in bile, la un concurs extrem de prietenesc numit Muscoi editia a V a (pentru necunoscatori nume vine de la Mosconi, concursul anual ce pune fata in fata echipa Americii cu cea a Europei).

Aveam nevoie de o gura de aer proaspat (total la figurat expresia asta, aerul de Bucuresti nefiind in aceeasi galaxie cu “proaspat” mai ales pe langa muntii din care vin)  pentru ca incepusem sa am ritmul de munca al melcului turbat. Dupa pauza asta sper ca energia sa mi se intoarca si sa pot termina versiunea in engleza cat mai repede, sa o pun pe piata si dupa aia sa vad cum picura banii de folosit in alte proiecte ca idei am cata frunza cata iarba.

Dar despre ideile alea si eventual despre un proiect care ar fi extrem de aproape de sufletelul meu si cum incerc sa ajung la mai marii judetului om vorbi dupa ce lansez la apa englezismul.

Pana una alta infloresc copaceii, flocirelele in padure si ciripoiesc pasaricile…

foto

Cuvantul si-a gasit loc in limbajul contemporan pentru a ne defini ca specie, atat superioara cat si de o principialitate mai presus de necesitatile fizice. Cand vorbesti de umanitate te gandesti la caldura unui act de ajutor dezinteresat, la sensibilitatea celui care freamata la gandul ca undeva departe viata e mult mai grea decat a lui, la marinimia celui care isi rupe de la gura pentru a-l hrani pe altul.

Morfologic este cuvantul care ne reprezinta rasa, cel mai complet epitet care ni-l poti atribui, oare faptul ca ni l-am atribuit chiar noi schimba ceva?

O rasa care in goana dupa tehnologie nu tine cont de absolut nimic altceva in afara propriilor dorinte ( nu ma pot raporta la tehnologie ca la o nevoie in sensul stric la cuvantului, nu cred ar muri cineva fara telenovele..), care a ajuns sa schimbe dinamica fenomenelor naturale, sa extermine specii nici macar concurente doar conlocuitoare, sa porneasca razboaie pe baza de orgolii, lacomie sau resurse pentru aceeasi tehnologie, e reprezentat de acest cuvant?

O rasa care a inventat circul media, vanatoarea momentelor intime ale celebritatilor ca distractie planetara, care ucide pentru placere, la ordin, sau pentru numele tarii din care face parte, are dreptul la asa o nobila eticheta?

Umanitatea exista, ea picura in stropi mici si rari, din cate o pornire de mila sau un act generos, dar stropii astia mici sunt ridicoli pe langa suvoaiele de brutalitate, crima, razboi, distrugere, invidie, perversitate care definesc de fapt istoria noastra ca rasa.

Imi vine in minte notiunea de brand ca instrument suprem de marketing si ma gandesc imediat la o realitate prezentata mai aproape sau mai departe de adevar pentru a convinge un anumit segment al publicului sa faca ceva. Tot timpul brandul este gandit pentru un public exterior si atunci pentru cine am gandit noi eticheta asta, brandul asta ideal, imaginea asta idilica?

Pentru noi. Umanitatea este brandul cu care ne mintim singuri, pentru ca adevarul e prea greu de suportat, iar noi ca indivizi singulari nu o sa ne simtim responsabili pentru ce am facut ca rasa pana acum, chiar daca fiecare dintre noi beneficiaza de istoria trecuta si arata aceleasi porniri distructive in bula lui sociala.

O minciuna izvorata din dispret pentru noi insine si din lasitate, o perna pusa peste un pat de fachir pentru a ne oferi un confort psihic, confortul de a merge mai departe asa.

sursa foto