Va prezint unul dintre cei mai buni dansatori necunoscuti ai lumii intr-o performanta magistrala executata maiastru pe un teren aproape imposibil, nisip ud si greu. Dansul este unul al victoriei, al recunostintei fata de ce i-a dat apa si al incalzirii membrelor inghetate de la frigul tras de cort.

Urmatorul minut reprezinta finalul seriei >>Fire de Aventura<< , adica ultimul minut al episodului 13. Da am reusit sa termin un “documentar” de pescuit si aventura de 13 episoade, in care ritmul si peisajul difera de la episod la episod si eu am folosit cele mai primitive tehnici de editare, inclusiv un cuier si plapuma.

Uitandu-ma inapoi nu pot sa nu fiu mandru, doi indivizi care nu stiau absolut nimic despre asta au reusit sa faca ceva pe segmentul asta, deosebit de tot ce au facut profesionistii de la televiziunile noastre, lucru confirmat de spectatori. Pur si simplu am refuzat sa renunt atunci cand pus in fata imensitatii muncii pe care trebuia sa o prestez si a cunostintelor nule in domeniu, iar pana la urma am reusit.

Tot uitandu-ma inapoi nu pot sa nu ma gandesc ce naiba a fost in capul meu, cand stiam deja ca fara anumite relatii care sa te poata promova la o telembiziune sau la o revista cu care sa cuplezi un dvd, esti mancat. Am gasit solutia asta cu vizionare si plata online, singura viabila pentru noi, dar cea mai neobisnuita in peisajul romanesc ( cred ca este prima initiativa de acest gen)  lucru ce a cantarit greu in reticenta oamenilor de a scoate banul.

Pana acum am recuperat 0,8% din investitie si nu pot nu injur cand stiu ca as fi putut avea o masinuta draguta… dar nu e totul pierdut, seria va continua sa adune bani cu picatura de pe piata romaneasca, de data asta fara sa mai ridic un deget, ea fiind gata si copata pentru spectatorii noi, iar eu o sa ma apuc de seria in engleza, unde sistemul asta de plata este foarte cunoscut de lume si nu o sa ridice asa mari probleme. Bazandu-ma pe faptul ca exista totusi romani care platesc si vor sa vada seria, trecand peste noutate, ma gandesc ca piata externa va fi si mai receptiva si inca nu am renuntat la rezultatul recuperarii investitiei si eventual la o continuare si mai tare.

Dancing in the sand:

Desi imi rezoneaza coardele sufletelului meu de hartist la frumusetea patriei nu fac parte dintre fanaticii care considera Romania cea mai frumoasa si mai frumoasa tara de pe pamant. Stiu ca mai in toate, munti, mare, campie, padure, suntem batuti de alte tari, ca-s mai inalti, ca-i mai limpede, ca-s mai intinse, ca-s mai batrane… ale lor. Mai stiu si ca punctul nostru forte e ca le avem pe toatesi mai stiu, din pacata foarte bine, ca nu stim sa ne folosim de asta.  Ei atatea tone de stiinta nu ma impedica sa ma bucur de fiecare data cand peste un petec romanesc deosebit.

Asta va ofer azi, un loc de o frumusete rara, cunoscand faptul ca nu sunteti multi pescari si iubitori de peripetii outdoors pe aici ( sau cel putin nu de-ajuns incat sa urmariti seria Fire de Aventura ); asa ca din >>episodul 5<< am extras cateva cadre cu locul filmarilor, adica Gura Apelor, sau raiul pe pamant, cum vreti sa ii spuneti.

In alta ordine de ide, am luat o decizie strategica cu privire la documentar, Incepand cu episodul 6 el va pute fi vizionat numai de catre membri si membershipul va fi platit. Sincer am tot amanat momentul, intr-un fel si din cauza reactiilor de incantare surprinse la pescarii spectatori, cat si fiind convins ca romanului nu i se va parea normal sa plateasca pe continut online. Luand in calcul chestiile astea eram inclinat sa il las la liber, dar Gabi a intervenit cu o mana forte si a spus, trece-l pe plata, cat o i o fi, dar macar sa se invete omu. Asa ca l-am trecut, sunt curios cati zeci de euro o sa scoata in 3 luni .

In rest, vreau zapada si nu e. Tin o raceala de vreo doua saptamani mai strans la piept decat as tine un iepuras pufos si dragut. Editarea video imi mananca tot timpul si as vrea sa respir un pic si sa apuc si sa scriu neste chestii care imi trec prin cap, dintre care unele in englez. De fapt s-ar putea sa trec exclusiv pe engleza pentru ca scrisul in romana ( cel serios nu de pe blog) e mai mult prilej de frustrare cand vad ca nu duce la nimic.

Maine o sa scriu despre cum electoratul roman ( si cel urban desteptilor ) este complet needucat si poate fi manipulat cu absolut orice, de la acadele pana la vanatoare de vrajitoare.

Va place Gura Apelor?

Am lansat primul episod al seriei de vreo 3 zile, asteptand cu interes reactia publicului, mai ales al celui tinta ( pescarusii ) ).  In primul rand vrea sa multumesc gastii noastre care a tinut status pe mess si ne-a trimis vizitatori, ba chiar Radu a bagat linkul pe un forum de pescuit in care activeste, ceea ce a fost evident un bonus. In al doilea rand celor cu blog care au bagat link de promovare. In al treilea rand celor care s-au uitat si si-au dat cu parerea. Calde multumiri.

Bun. Acu despre impresiuni; de o majoritate covarsitoare sunt de ordin super pozitiv, ceea ce evident ne bucura mai ceva ca pe niste fete mari si ne facem sa crede ca macar pentru reactia spectatorilor a meritat efortul depus. Om vedea cum decurg lucrurile la episoadele urmatoare, daca vom reusi sa ne creem un public fidel ( semne sunt… ) si evident daca vom starni destul buzz si sustinere pentru a fi bagati in seama de vro televiziune.

Pana una alta continuam munca, vom scoate in fiecare saptamana cate un episod de 24 de minute, cum a fost si primul si sper sa ajungem sa mai si filmam ceva intre timp, desi sincer nu stiu daca vor fi posibilitati, dar ar fi frumos si cateva filmari de toamna-iarna… Radu, se aude? )) asa ca daca stie careva vreun loc unde se prinde bine mreana, stiuca si alte chestiuni iernatice, sa ne spuna.

   Dupa un an si ceva de crunta asteptare, fanii nostrii de pretutindeni se pot delecta cu aventurile din magica noastra calatorie hai-hui prin tara, care ne-a mancat puterile, buzunarele, dar ne-a si oferit clipe de seninatate absoluta, printre picaturi . In sfarsit documentarul “ Fire de Aventura ” ( i s-a schimbat si numele…) isi incepe difuzarea.

In planurile noastre initiale, presate de banii pe care atunci i-am bagat in visul asta de a face un documentar, ne gandeam sa batem cu mare ardoare pe la portile telembiziunilor, pana cand va vrea careva sa se uite pe materialul nostru. Nu am facut asta decat cu o singura televiziune, de profil, iar bossul de acolo a fost deosebit de interesat. Insa, fiind o televiziune mica, suma de care vorbeam nu ne-ar fi acoperit nici jumatate din cheltuieli. Cum vroiam ca seria sa fie vazuta, probabil am fi ajuns chiar si asa la o intelegere, daca nu interveneau niste evenimente pe plan personal care mi-au trimis dezvoltarea documentarului pe plan secund.

Dupa cateva luni de pauza am reinceput munca, am terminat episodul pilot si, daca totul merge normal, in fiecare saptamana va iesi, ca pe banda rulanta, un nou episod. Si optica asupra investitiei mi s-a schimbat. Supravietuind buzunarelor goale atata timp, impactul mental al investitiei initiale s-a mai stins, asa ca am hotarat sa pornim singuri, asa cum am facut de la inceput, pe internet. La televiziune sa ne gandim numai daca va avea succes si va prinde pe reactii.ro, atunci putand vorbi clar de o serie testata si pe gustul publicului.

Probabil insa ca va fi destul de greu, pentru ca doar primele trei episoade vor fi distribuite la liber, restul vor putea fi urmarite numai de membri, iar un membership de 6 luni va costa 4 euro.  De ce zic ca va fi greu? Sunt unele lucruri care au intrat in sange romanului, el plateste televizorul, desi nu prea il satisface, fara nici o problema, aproape fara sa se gandeasca. Dar cand ar fi sa plateasca pentru ceva de pe net, chiar daca ii place si bate ce are el pe segmentul asta la televizor, va stramba din nas, pentru ca pe net e gratis, iar 0,65 euro pe luna e mai mult decat…zero. De asta nu ii fac prea mari sperante din punct de vedere financiar. Pe de alta parte nu asta e singurul lucru care conteaza, mai important e cat de mult va place si cum va fi primit in reactiile spectatorilor.

Intr-un fel textul asta e pentru cititorii destul de vechi ai blogului care au urmarit evolutia noastra de cand am inceput, pentru ei dau detalii tehnice si gandiri strategice, atfel as fi anuntat pur si simplu “voila!”. Pentru cei noi, care vor sa afle cum a inceput, si cat de frumos am fost incurajati de vechea garda a blogului, postul >>asta<< e de referinta, sau in ordine inversa articolele de la categoria >> cum faci un documentar de la zero<<  . Multi dintre ei, alungati de lancezeala blogului din perioada filmarilor, sau de diminuarea umorului mei initial in supa ultimelor evenimente de pe plan personal, nu au mai activat pe aici, dar imi voi lua permisiunea sa le trimit un mail in care sa ii informez ca nu ne-am dat batuti si dam drumul la documentar, asa cum o fi el, bun sau rau ( emma,cristina,unaverry, anne, mihai si multi altii).

Cam asta ar fi.  Cu mari emotii va inviti la vizionarea primului episod al seriei, pe noua sectiune >>ReactiiTV<< .

PS. Stiti vreun pescar, vreun innebunit cu natura si aventura? Plasati-i linku daca va place. Aveti blog? La fel ( evident vorbesc cu blogerii mici, la cei mari care ma urmaresc, asta costa, nu prea se poarta promovarea la rugaminte ).  Nu va place? Plasati doua linkuri ))). Multe, multe multumiri… a linkul catre episod, nu catre postul asta, ca se plictiseste lumea, nu de alta….

Dupa ce am rezolvat cu vulpea, am purces din nou la drum; se facuse deja trei noaptea si mie mi-era teribil de somn, exact cand intram in portiunea de drum in refacere, fara marcaj, fara balustrade si cu prapastii de sute de metri pe langa serpentine. De doua ori i-am dat emotii lui No, oprind masina cu botul in haul ascuns de ceata care incepuse sa se ridice, culmea fiind ca a doua oara m-am luat dupa urmele lasate in materialul nisipos de alta masina, urme care se pierdeau in neant…

Mancam kilometri cu o foame nemaintalnita, visand la somnul pe care o sa il trag cand voi ajunge la locul de pescuit, pe miristile inverzite cu iarba moale, matasoasa, cu miros de flori proaspete.

Intre timp se crapa de ziua, ajungem in zone mai civilizate si incet incet ne apropiem de Deva. Pe la 7 jumate dimineata, era cald si bine, numai potrivit pentru un telefon dat lui Costi, pe care nu il intalnisem niciodata, sursa noastra de informatii cu privire la locul unde se ascundea iluzoriul lin.

Ne dam intalnire la un peco si meseriasul apare, destul de bine dispus pentru ora la care il deranjasem, insotit de o frumusete de labrador. Eu nu mai aveam rabdare si deja visam cum se duc casetele de filmare pe multimea de lini si caracude pe care o sa ii scot din locul secret. Asa ca dupa ce Costi si-a schimbat masina si cainele , am pornit spre balta, cu o viteza constanta de 80-100 prin oras, pe langa echipajele de politie, asta dupa ce eu ma ferisem de radar 600 de kilometri; stia el mai bine ce si cum, asa ca m-am conformat.

Dupa ceva timp ajungem intr-un satuc saracacios, traversam o cale ferata si Costi isi trage masina pe dreapta intr-o livada cu pruni. Opresc si eu, oleaca derutat. Trecea bine de 20 de grade si era inca dimineata.

Il intreb unde sa tragem masina ca sa descarcam tonele de echipament pescaresc si el imi spune senin ca cerul albastru ca nu se poate ajunge cu masina. Deja, ma ia cu fiori, dau sa scot cortul, imi spune ca nu este loc de cort… hopa… da ce naiba e acolo?

O luam pe traversele de cale ferata incarcati cu bagaje, calcand anevoie pe pietrele alea ascutite care din nu stiu ce motive, strajuiesc tot timpul sinele de tren si mergem… si mergem…

In stanga sinelor, adica exact langa ele, o mare de stuf si balarii care din cand in cand lasa sa se vada un pic de apa. Inspectez cateva locuri, luand aminte la ce imi zicea Costi, despre unde se ascund vietatile mult ravnite, in timp ce labradorul lui se facuse ca porcul in namolul sulfuros al malului si imi arata cu deosebita gingasie ca ma iubeste, lipindu-se de mine la fiecare trecere in fuga dupa ganganii numai de el vazute.

Pana la urma ma hotarasc la un loc care arata cam asa: in padurea de stuf si balarii junglatice, o mica portita de vreo 2 metri largime, inclinatia solului cam 45 de grade si podea de pietre picate de la calea ferata care era exact pe buza rapei; pana la apa vreo 6 metri.

Costi imi spune ca singura parte nasoala, pe langa faptul ca nu avem cum sa punem cortul acolo, este soarele, pentru ca nu e pic de umbra. Nu-i nimic, ma gandesc eu, noi suntem barbati adevarati, un pic de caldura acolo, cat de rau poate sa fie.

Dupa ce imi da ultimele indicatii si ne asigura ca nu avem cum sa nu luam lin si ca o sa mai vina cand prinde un moment liber, Cisti si labradorul sau super-haios dispare in ceata.

Nadesc, fac scule, ii spun lui Gabi ca apa corespunde exact habitatului ideal pentru lin ( plina de buruieni si bradis, maloasa, sulfuroasa, plina de lipitori si serpi ) si cand totul e gata dau sa imi pun scaunul si sa incep pescuiala.

Prima problema, scaunul nu statea nicicum pe panta aia criminala, degeaba il potriveam eu ca la orice miscare ma duceam in nas.

Se facuse amiaza, soarele tresarea falnic pe cer si la sol erau 42 de grade. Lui NoOne deja ii fierbeau neuronii si se plangea de dureri infioratoare de cap ( tot timpul gasea ceva de care sa se planga). De mine se lipisera toate hainele si deja mustele si alte insectivore ma terminau de nervi, probabil atrase de miasmele de pescar cu experienta pe care le imprastiam in aerul incins.

Din cand in cand cate un serpisor iesea frumusel din apa si se baga in stuful de langa noi, ratele se balacareau in voie in fata mea, natura isi urma cursul fara sa ne observe. Asta pana cand au inceput tantarii, care dragii de ei, ne-au observat; si de atunci a inceput o partida de pescuit pe care nu o voi uita toata viata.

Voi incerca sa va fac o idee doar trasand cateva scene.

Prima zi, spre seara. Zero trasaturi la undite, indiferent de cata maiestrie si tehnica am pus in pescuit. Terminat de caldura si armata de tantari nu imi trebuie nici mancare, nici apa, vreau doar sa ma intind un pic. Imi iau izoprena, o pun pe jos si dau sa ma asez. Fachir tata sa fi fost si nu puteai sta pe colturile alea de piatra taioasa care ieseau din pamantul tare. Ma foiesc de pe o parte, pe alta, mai mut izoprena pana ajuns intr-o pozitie in care numai a doua coasta si un sold imi era perforat de granitul in exces. Intre timp NoOne isi facea si el culcus intampinand aceleasi probleme si scotand aceleasi cuvinte pline de miere pe gura, ca si mine.

Se asterne seara si broastele incep sa oracaie ca nebunele in timp ce noi alunecam la vale; cum atipeai cinci minute cum te trezeai cu picioarele in apa. Dupa trei perechi de sosete schimbate, am reusit sa gasesc o pozitie de ancorare. Cu degetul mare de la piciorul drept, am inlantuit un varf de stanca bine fixat in decor si asa am reusit sa nu mai alunec. NoOne a aplicat alta tactica, s-a infasurat in jurul unui ciuline falnic, singura forma de vegetatie de pe panta si asa a reusit si el sa stea teapan.

Partea proasta in ce ma privea era faptul ca nu trebuia sa misc degetul mare deloc, deci nu puteam sa ma invart, sa ma frichinesc asa cum imi place mie sa fac inainte sa adorm, plus ca soldul si coasta mea nu aveau nici un moment de respiro in lupta cu colturoasele pietre pe care ma asezasem.

Cum stam noi asa si incercam sa ne bucuram de comfort in balariile din jur incep sa se auda zgomote ciudate, din ce in ce mai des, din ce in ce mai multe, din ce in ce mai aproape. Aprind super lampa mea de supraveghere si o atarn sus sa vedem ce carcalaci vin spre noi. Nimic.

NoOne intra in trepidatii, ca sigur sunt serpi si ne-au simtit caldura inimii si vin peste noi cum a vazut el in mai multe filme… in timp ce ii explic ca zgomotele nu sunt continue si lungi ca alunecarea anacondelor, simt ceva umed pe spate. Inghet, pentru o clipa, apoi imi dau seama ce e.

Sar in sus de doi metri, urland ca un descreierat, apelative de mama la adresa nenorocitilor de rozatori. Ca asta era. O armata de sobolani, atrasi de ce aveam noi de mancare se adunsera de prin hectarele de stuf si ne inconjurasera, iar cel mai viteji dintre ei imi intrase mie la spate sa se incalzeasca.

Eu am intrat in modul uragan cu o tigaie sanatoasa in mana, izbind in dreapta si in stanga la lumina neonica a lampii, imprastiind teroare prin hoardele de sobolani, in timp ce NoOne imi tinea isonul si arunca cu pietre ( ca din astea era plin ) inspre sobolani sau spre capul meu, la cat era saracul de ingrozit.

In timp ce ma feream ca in Matrix de proiectilele lui NoOne si atingeam cate un sobolan cu teflonul tigaii de il parasutam in clar de luna, prind cu coada ochiului miscarea plutei cu cap fosforescent. O miscare lina, profunda, imposibila pentru albitura ( pesti mici ) sau caracuda. Era clar lin.

Scutur tare din cap si scap de sobolanul care se agatase de urechea mea stanga si sar spre undita, urland la Gabi, “Linul baaaaaaaaa Linul”.

O termina si asta cu pietrele si se repede spre camera. Intep cu siguranta si simt o greutate maricica la capatul liniei. Dupa o lupta de vreo 5 minte, urmarita cu sufletul la gura si de armata sobolanilor aliniata randuri , randuri, am reusit sa scot ditamai negrotenia de 5 kilograme din apa – o ciubota.

Deja imbatranisem cu un an.

Negociem un armistitiu cu sobolanii, lansez din nou unditele, ma ancorez cu degetul mare de piatra si ma culc.

“ Noapte buna, No”

“Noapte buna, Mage, luate-ar dracu pe unde m-aduci, si pe ala care ti-a spus de paradisul asta”

Broastele tacusera, luna statea linistita pe cer, sobolanii mestecau in tacere la painea noastra mai incolo, oftez greu si ma pregatesc in sfarsit sa dorm. Atipesc cateva secunde numai ca sa sar din nou in sus gata sa ma arunc in apa.

Cu un huruit ingrozitor, marfarul de 11 isi face aparitia; apoi acceleratul de 11.30, apoi personalul de 12 si tot asa pana dimineata.

A doua zi din nou canicula, din nou muste, din nou serpi, din nou tantari, din nou nici un peste. Deja din populatia indigena a locului, cateva exemplare ne priveau suspicios ca e niste scapati de la azil. Ce cautam noi, pe canalul ala puturos, in plin soare, cand Muresul si padurea era atat de aproape?.

Spre seara vitejia ne este recompensata cu o caracuda de toata frumuseta, primul peste prins. Nu mai pot de bucurie si de acum ma concentrez pe lin, care era scopul pricipal, el fiind adevarata tinta.

Dupa cum ati priceput pana acum e panta aia nu se putea dormi, asa ca a treia zi aveam deja trei nopti albe, si se vedea pe fetele noastre. NoOne nutrea ganduri criminale si ascutea cutitele din ce in ce mai des.

Pe la amiaza punem masa, dupa doua zile de canicula in care bausem apa pentru ca nu ne era foame.

Felul intai: pateu explodat cu miros de hoit putrezit si fermentat, care era cat pe ce sa ma faca sa lesin, iar pe No l-a trimis in tufe urland “ baaaa nu mai ascunde ma sobolanii morti in rucsac”. Am pus cutia respectiva undeva unde nu batea vantul si m-am intors la masa.

Felul doi: conserva de costita cu fasole acidulata; ma rog carnea era acidulata, fasolea nu avea nici pe dracu. Eu am mancat, No a zis pas din nou.

Felul trei:s-a schimbat vantul si a revenit mirosul de hoit de iara ne-au amortit gingiile. Dupa ce am reusit sa duc cutia si mai incolo, am revenit si am scos singura chestie care nu avea cum sa se strice, cutia de Finetti.

Aaaaaaaa, am facut amandoi satisfacuti, scotand niste paine tare si mucegaita din punga. Cand scot capacul observ ca ciocolata dezvoltase niste proprietati necunoscute mie, adica abilitatea de a se misca frenetic.

- Hait! A inviat ciocolata ma!

- Hai ma sa plecam ca te-a atins caldura.

- Ma, daca iti zic ce dracu…

- Du-te ba de aici, spune No cu obida si isi unge o felie cu cioco, fara sa se uite prea atent la ea. Eu il las evident in pace, daca tot e asa de rotund. Abia cand incepe sa urle ca i-a luat gura foc, ii explic ca nu e de la ciocolata ci de la musuroiul de furnici care intrase in borcan.

Mda, ne-am lamurit si cu mancarea, No mai mult decat mine, bine ca nu presta el in fata camerei pentru ca, cu limbanul ala umflat ca o basica.

Nu mai aveam nici un strop de vointa, de mancare sau de apa, asa ca am hotarat ca asta e ultima noapte, daca nu prindem lin asta e.

Spre seara pluta pleaca din nou, de data asta si mai clar decat la ciubota. Intep si simt in partea cealalta o miscare clara de vietate, destul de grea, care incearca sa scape in stuf; din nou urlu linul linul si cu o tehnica desavarsita conduc monstrul prin ochiurile de vegetatie. Sunt nebun de fericire, e clar ca nu e ciubota, caracuda nu are cum sa fie pentru ca lupta prea domol, aaaa abia astept sa il vad.

Aduc vietatea la mal si ma arunc sa o scot cu mana, mutare ce o regret imediat cand ma musca pocitania de deget. Camuflata perfect in balariile de la mal, si furioasa nevoie mare, o testoasa pe la doua kilograme.

Intr-un acces de furie rup firul, dau cu sutu in stuf si spun GATA mi-a ajuns, ma fut pe el de lin si nu mai vreau sa aud. NoOne facea ca indienii de bucurie pe mal, dar nu putea sa urle destul de tare pentru ca limba inca nu i se dezumflase.

Pai cum dom’le? Rate, serpi, caracude, sobolani, testoase, tantari, paiajeni, sclepsi, mexicani, ursi de stuf si nici un lin??????

Aburi usori se ridica de pe cristalinul apei ca roseata din obrajii unei fetiscane invitate la hora de cel mai bucalat flacau al satului. In aerul bland, plin de cantec de pasarici, pescarul isi intinde firul in asteptarea monstrului. Se simte liber, descarcat de povara ratelor de la banca, debarasat de astmul traficului de metropola, ascuns de armata de babuini umanoizi care populeaza asezarile cimentate.

Cam asta inseamna pescuitul pentru cei ca mine; pentru altii poate ca este o remorca plina cu peste, scos cu mijloace deosebit de inventive din apa, in speranta construirii unei vile acoperita cu aur, iar pentru cei mai multi dintre noi inseamna ocupatia prosteasca a unor indivizi neseriosi de a sta zi lumina cu o varga in mana pe malul unei balti.

Ei…. imi fu dat in vara asta sa descopar un nou sens al acestei magnifice delectari, pescuitul ca… TORTURA.

Am plecat la drum in mijlocul noptii, planuind sa ajungem in locatia tintita dimineata, de care ne desparteau vreo 600 de kilometri. Ca sa va spun si ce specie de solzos urmaream, e vorba de lin ( care dupa cum spune si numele e teribil de alunecos) si caracuda ( un caras mai nobil ), doua specii destul de rare la noi, si pentru care iti trebuie informatii pretioase sa le localizezi. Am primit astfel de informatii de la Costi, care ne-a povestit despre un loc, nu extraordinar de pitoresc, dar incarcat varf cu lin; cum eu nu prinsesem asa panarama de peste in viata mea, deci nu aveam o optiune mai buna, am luat-o din loc, plin de sperante.

In timp ce conduceam eu asa cu elan prin serpentine, printre padurile falnice de conifer, iar copilotul meu incerca sa isi tina ochii deschisi ( numa copiloti din astia teribili am avut, care adorm dupa o ora de sofat ) imi iese in cale o aratare rosiatica care rade stramb la mine si apoi se arunca in sant. Cum eu stiam de problemele zonei cu pocitaniile, intr-un impuls de protejare a orataniilor ouatoare am purces dupa lighioana in sant cu super masina noastra imprumutata de la KIA.

Vazand manevrele oarecum ciudate, copilotul s-a trezit si m-a intrebat ce am, exact la timp pentru a simti o hurducatura molateca, de organism viu, in caucioace; s-a lamurit singur si a scapat un futa-te Domnu sau ceva de genu asta, ca nu imi amintesc.

- Ce-ai facut bre?

- Mortii mamii ei de vulpe rade de mine si le fura gainile la sateni, am amortit-o un pic.

- Pai stai ma, daca tot esti cu capu, macar hai sa o dam la cineva, sau ai stricat-o de tot?

- Cum mai, de tot, exact pe cap ca un profesionist.

Opresc masina, dau in marsarier si ne coboram noi masculi feroce langa dihania intinsa pe sosea, cu limba atarnandu-i pe asfaltul negru proaspat turnat.

- Adu un sac, ma!

Noone se executa si aduce un sac iar eu latru autoritar:

- Hai ca eu tin sacu tu dirijeaz-o inauntru!

Pun sacul langa vulpe si Noone incepe sa o impinga cu adidasu, cu o siguranta si o stapanire de sine nemaivazuta, abia daca ii misca firele din blana.

- Hai ba ce faci o mangai?

- Pai daca e vie?

- Daca e vie moare de plictiseala pana o bagi tu in sac, hai schimbam, tine tu plasticu’!

Se pune el la sac si eu ma pregatesc sa o sutez in interior. Fiind un fost fotbaliator cu experienta ii ard o stacheta fortoasa, de capul vulpii ajunge pe mana lui Noone, care urla de se caca pe ele veveritele de la zece kilometri de padure si incepe sa alerge ca o gaina beata pe contra sens.

- Ce faci ma nebunule, unde fugi?

- E vieeeeee, e vie pocitania!

- Treci ma inapoi ca nu e vie, ti se pare.

- E vie ma, cat pe ce sa ma muste.

- Cum sa fie ma vie, daca i-am trecut cu un jeep de 2 tone peste cap?

- Nu stiu ma da jur ca i-am simtit respiratia.

- Bine ma, spun eu si ii articulez un spitz in devla de pica si taurul comunal daca il primea.

- Da, acuma e moarta! e declara el satisfacut.

O iau pana la urma de ureche si o dirijez in sac. Apoi ma apuc de dat telefoane, la 2 jumatate noapte, sa vad care vrea vulpe. Aflu plin de surprindere ca vara, blana vulpii nu e de calitate. Ei asta e, lasa ca noi avem peste de prins ca ala nu are blana.

Am avut mustrari de constiinta tot drumul, ceea ce m-a determinat sa fac slalom printre posesoarele de coada ( ca mi-au mai iesit vreo zece in fata dar nu erau in sate ) in loc sa le genocidez. Nu mai vorbesc de nenorocitul de copilot, care tot drumul a tinut-o cu “ cum asteapta puisorii ei, saracutii, o gurita de lapte cald de la mama lor… aia din sac, cu limba de juma de metru si arcada sparta… micii de ei, cum sufera de foame…) de imi dadusera lacrimile la un moment dat.

Noroc ca a adormit si m-a scutit inainte de a ajunge in padure sa cautam vulpisorii si sa ii hranim.

Dupa cum probabil ati inteles, va urma, cu partea de tortura a noastra.